Top 10 cărți citite în iulie - decembrie 2024

 

Iată că a sosit din nou momentul unui nou clasament al cărților citite în ultimul semestru. Ca de fiecare dată, am încercat să includ atât cărți de ficțiune, păstrând totodată prioritatea pentru cărțile de non-ficțiune 😊. Spor la citit!

10. Când lumea noastră a devenit creștină (312-394) (Paul Veyne)

În cartea sa scurtă dar cuprinzătoare, Paul Veyne evidențiază multe dintre tensiunile răspândirii graduale a creștinismului, odată cu creștinarea împăratului Constantin. Veyne combate o serie de mituri sau ipoteze lansate cu această ocazie și reflectă multe dintre tensiunile momentului. De exemplu, convertirea împăratului Constantin la creștinism nu a determinat vreo convertire masivă a păgânilor, lucru pe care Constantin l-a respectat, neimpunând vreo convertire cu forța la creștinism. Totuși, acesta tratează cu dispreț păgânismul “creștinismul fiind religia sa personală (apoi va deveni, practic, sub succesorii săi creștini, cea a tronului), el nu suferă ca propria sa persoană să fie pângărită de cultul păgân... Constantin a îngăduit poporului să se bucurile de marile sărbători, însă a interzis orice sacrificiu de animale” (p. 27). În anumite linii, Veyne rămâne foarte fidel determinismului istoric și compară de câteva ori victoriile împăratului Constantin cu cele ale bolșevismului în Rusia. De pildă, acesta spune că “bolșevicii au fost învingători în 1917 pentru că mergeau în sensul istoriei, Constantin a învins în 312 și 324 pentru că mergea în sensul lui Dumnezeu care îl călăuzea” (p. 76). Cu atât mai mult, Constantin își însușește foarte repede doctrina creștină prin care oamenii apăruseră de patru-cinci mii de ani, iar Apocalipsa ar putea veni în orice clipă, motiv pentru care împăratul trebuie să acționeze cu rapiditate. Totuși, acesta observă că pericolele nu vin doar din afara creștinismului, ci chiar și din interiorul său. Un astfel de exemplu este curentul schismatic donatist, popular în nordul Africii. Donatismul stipula că tainele creștine (botez, spovedanie) depind de calitatea morală a preotului care săvârșește aceste sacramente. De exemplu, dacă preotul era considerat o persoană imorală sau controversată, efectele tainelor pe care le săvârșea deveneau nule. Acest curent a fost puternic sancționat de împăratul Constantin, urmând să fie eliminat aproape complet în 411, după Conciliul din Cartagina. Această carte mai prezintă și tensiunile asociate puterii, vizându-i pe Teodosie și pe un funcționar german pe nume Arbogast, care avea multe ambiții imperiale și în consecință ocupă latura Occidentală a Imperiului și o guvernează cu ajutorul unui Împărat-marionetă, pe nume Eugen. Cu atât mai mult, această luptă avea să fie cam ultima dintre păgânism (Arbogast) și creștinism (Teodosie). Așa cum era de așteptat, Teodosie nu tolerează o astfel de sfidare a puterii și trimite rapid trupe pentru e elimina uzurpatorii. Veyne descrie astfel întâmplările acelui episod istoric: “... mai ales uzurparea occidentalilor l-a hotărât pe Teodosie să treacă la fapte; pe 8 noiembrie 392, a luat decizia radicală și definitivă: a interzis o dată și pentru totdeauna orice sacrificiu și orice cult păgân, a prohibit până și umilul cult zilnic pentru care, în cel mai mărunt cămin, se ardea tămâie sau se vărsa puțin vin în fața statuetelor domestice de Lari și Penați, a interzis chiar și suspendarea de ghirlande în onoarea lor” (pp. 127-128). Este, deci, foarte interesant de explorat în ce circumstanțe religia a avut un rol în actele diplomatice, dar și în ce măsură a fost religia factorul principal sau un motiv adiacent în diferitele cuceriri. 

9. Flori pentru Algernon (Daniel Keyes)

Un roman foarte emoționant, după părerea mea greșit încadrat la categoria pentru adolescenți. Prin amabilitatea colegei mele, Emilia, am aflat și eu povestea lui Charlie, un tânăr cu o formă de întârziere mentală care este supus unei intervenții chirurgicale experimentale, care avea ca scop final mărirea considerabilă a coeficientului său de inteligență. Odată cu succesul acestei intervenții, Charlie devine considerabil mai inteligent, lucru vizibil chiar și în calitatea scrierilor din jurnalul său (cea mai mare parte a romanului este compus din aceste relatări din jurnalul său). IQ-ul lui Charlie ajunge atât de mare, încât poate să citească fluent în mai multe limbi, fiind la curent chiar și cu cercetările experimentale scrise în hindusă, care dezbăteau ultimele noutăți din spectrul retardului. Așa cum era de așteptat, un IQ aproape triplu (de la 70 la aproape 190) devine în curând un blestem pentru Charlie: în scurt timp, el înțelege motivele pentru care râd de el colegii săi de la brutărie, dar și rolul inconștientului în explicarea dificultăților lui de a avea relații sexuale. Treptat, Charlie este chinuit de fantomele trecutului, în special de relația toxică cu mama sa, care încearcă să îl alunge din casă pentru a nu periclita dezvoltarea normală a surorii lui. Algernon, șoarecele supradotat care îl depășea la toate experimentele în momentele când Charlie avea un IQ redus, suferă în mod neașteptat o regresie a coeficientului său de inteligență. Situația devine alarmantă pentru Charlie, dat fiind faptul că Algernon avusese parte de o intervenție chirurgicală similară. În discuțiile cu oamenii de știință, Charlie le reproșează unele lucruri referitoare la noua sa condiție “știu bine că toți ați pierdut din vedere un lucru: inteligența și educația care fără sentimente omenești nu fac nici cât o ceapă degerată... de prea multe ori căutarea cunoașterii exclude căutarea dragostei” (p. 214).

8. Excitat. Istoria hormonilor și modul în care controlează aproape totul (Randi Epstein)

Cartea lui Epstein jonglează fascinant cu episoadele cele mai importante privind rolul hormonilor în dezvoltarea noastră. Pentru un sociolog, discuția este cu atât mai importantă cu cât aduce noi informații cu privire la dezbaterea constantă de tip natură versus cultură. Întâi de toate, este important să știm care sunt cele nouă glande principale din corpul nostru: hipotalamusul, glanda pineală, hipofiza/ glanda pituitară (situată în creier), tiroida și paratiroidele (gât), Insulele lui Langerhans (pancreas), suprarenalele (acoperă rinichii, ovarele și testiculele). Dezbaterile referitoare la rolul hormonilor au atins o serie de fenomene sociale, unele dintre ele chiar cu puternice componente emoționale. De pildă, avem un caz șocant din Chicago, 1924, când doi tineri încercaseră să scape de acuzația de crimă asupra unui băiat de 14 ani, pe care l-au ademenit în mașina lor închiriată și l-au bătut cu bâta până l-au omorât. Dată fiind popularitatea teoriei privind afecțiunile hormonale din acea perioadă, nu a fost de mirare că unii oameni de știință ai vremii spuneau că cei doi criminali nu au, de fapt, nici o vină, dat fiind faptul că au acționat sub influența glandelor. Un alt episod demn de luat în seamă este cel al lui Money, un psiholog controversat al anilor ’70. Deși a avut o contribuție importantă în argumentul referitor la conturarea genului ca un aspect performativ care poate să difere în repetate rânduri de sexul atribuit la naștere, Money a avut niște contribuții controversate care au dăunat dezvoltării unor copii ai acelor timpuri. De exemplu “echipa credea că băiețeii născuți cu afecțiunea rară a micropenisului trebuie să fie transformați în fetițe... La pubertate, medicul îi prescria pilule cu estrogen pentru a dezvolta un fizic feminin... Credeau că un copil născut cu penisul prea mic va fi mai fericit dacă este crescut ca o fetiță și că o fetiță cu un clitoris prea mare va fi mai fericită fără el” (pp. 154-155). Adesea, fiind puși în fața presiunii urgenței, părinții unor astfel de copii sunt înclinați să ia deciziile fatale de a se interveni chirurgical asupra copiilor lor, ceea ce va modifica iremediabil parcursul ulterior al acestor copii. Nu este întâmplător că, în anul 2013, cercetători elvețieni și germani au constatat că părinții sunt înclinați să amâne astfel de operații atunci când medicii le spun că nu este nevoie să se grăbească pentru a lua o decizie.

7. Un feminism decolonial (Francoise Verges)

În scurta sa carte-manifest, Vergès ne îndeamnă să milităm pentru un feminism care să depășească toate capcanele în care a fost angrenat până acum. Mai exact, autoarea spune că adevăratul feminism nu ar trebui să rămână cramponat în egalitatea de gen, ci ar trebui să militeze activ pentru a combate rasismul, imperialismul și capitalismul. Cartea conține episoade concrete și de mare utilitate care arată cum multe persoane sunt exploatate constant în societățile contemporane, iar această exploatare vine cel mai adesea din cauza intersecției eficiente dintre capitalism, rasism și homofobie. De asemenea, Vergès expune foarte coerent cât de importantă este munca marginalizată, realizată cel mai adesea de către persoane cu un statut social periferic: fără menajere, femei de serviciu sau gunoieri, cam toate activitățile sociale și economice pe care le desfășurăm ar deveni imposibile în câteva zile. Și totuși, aceste categorii sociale și profesionale sunt cel mai prost plătite (asta dezbate chiar și David Graeber în cartea existentă în acest clasament). De asemenea, autoarea mai discută și despre necesitatea de a valorifica munca invizibilă, centrată în jurul actelor de îngrijire sau curățenie. Dacă femeile ar refuza să mai performeze aceste munci, structura actuală a capitalismului s-ar modifica radical, până în pragul colapsului. Foarte importantă este și discuția din jurul epistemologiilor hegemonice, prin care Vergès critică obsesia civilizațională a Vestului. Mai exact, autoarea menționează că avem nevoie de un feminism decolonial, unul în care să integrăm practicile culturale și formele de cunoaștere specifice popoarelor colonizate. De aceea, formele dezirabile de feminism ar trebui să fie unele centrate pe incluziune și înțelegere, nu pe niște forme strict captialiste și neoliberale. Mă așteptam totuși să văd referințe explicite la intersecționalitate, cum ar fi Kimberlé Crenshaw, Patricia Collins sau măcar bell hooks, am fost destul de surprins să nu le văd menționate, dar chiar și așa este o carte care merită atenția voastră.

6. Noua dictatură. Supravegherea digitală ca politică de stat în China (Kai Strittmatter)

Cartea lui Kai Strittmatter evidențiază detalii foarte relevante privind mecanismele de supraveghere îndreptate asupra cetățenilor chinezi. Nu doar că aceste tehnici s-au perfecționat într-un timp foarte scurt, dar au făcut din China un model al supravegherii pentru alte autocrații din America Latină și Asia, care au importat o bună parte din tehnologia chineză de supraveghere. Cu atât mai mult, partidul unic chinez duce eforturi constante de legitimare a reputației sale în ochii puterilor occidentale, prin mascarea multor atrocități din istoria recentă a Chinei, cum ar fi persecutarea Falun Gong sau masacrul din Piața Tiananmen. Scandaluri recente au corupt chiar și mediul academic din Occident, atunci când s-a aflat că edituri științifice de top, cum ar fi Cambridge University Press, au primit fonduri masive din partea puterii chineze (prin terțe entități) pentru a contribui la acest efort de spălare a imaginii Chinei. De asemenea, Strittmatter mai arată cum nici măcar ideologia nu mai este atât de importantă, atunci când contravine intereselor partidului. Astfel, partidul chinez a travestit în bună măsură principiile comuniste (asumate cu atâta ardoare), subordonându-le unei economii de piață unde te poți îmbogăți numai dacă promiți o loialitate deplină față de partid.

Autorul mai arată cum presiunea cenzurii chineze este foarte activă chiar și în afara Chinei, afectând în bună măsură editorii academici de pretutindeni. O astfel de presiune a caracterizat și Springer Nature, unul dintre cei mai cunoscuți editori academici la nivel mondial. Așa cum prezintă autorul “Springer Nature a blocat peste 1000 articole pe site-urile sale accesibile din China, în care apar cuvinte cheie precum Taiwan, Tibet, Xinjiang, Revoluția Culturală sau Piața Tiananmen. Springer Nature a făcut asta tot la cererea cenzorilor chinezi și, spre deosebire de CUP (Cambridge University Press), nu este impresionată de proteste: articolele sunt blocate încă și astăzi” (p. 263). Pentru a-și menține accesul la piața chineză, chiar și compania Apple a fost dispusă să elimine sute de aplicații care puteau interfera cu cenzura chineză, punându-și totodată serverele cloud cu datele utilizatorilor la dispoziția unei companii aflate sub controlul PCC.

5. Nexus. Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA (Yuval Harari)

În recenta sa carte, Harari discută despre multiple probleme sociale contemporane, multe dintre ele amplificate sau diminuate odată cu răspândirea tehnologiilor digitale. Cu atât mai mult, aflăm și despre cum tehnologiile media erau folosite ca mijloace de propagandă (cel mai adesea de extrema dreaptă) încă de câteva secole. Totuși, mă voi rezuma la un exemplu românesc, bine prezentat de către Harari:

 “În 1936 statisticile oficiale spuneau că în România trăiau 758,000 de evrei, reprezentând 4,2% din populație... În 1937 a venit la putere un nou guvern fascist, condus de prim-ministrul Octavian Goga. Acesta era un poet renumit, precum și politician, dar a avansat repede de la poezia patriotică la statisticile false și birocrația opresivă. El și colegii lui au ignorat statisticile oficiale și au pretins că sute de mii de refugiați evrei intrau în masă în România. În mai multe interviuri Goga a afirmat că o jumătate de milion de evrei intraseră ilegal în România și că numărul total al evreilor din țară era 1,5 milioane... Românii au fost cuprinși de o isterie de masă că vor fi curând înlocuiți și vor deveni o minoritate într-o țară condusă de evrei” (p. 77).

Asemenea calvarului resimțit de evrei în Germania nazistă, evreii români au fost ulterior urmăriți, persecutați, torturați și uciși, regula fiind aceea ca numai evreii cu cetățenie română să aibă permisiunea de a rămâne în țară. Desigur, procedurile birocratice fuseseră atât de dur înlesnite, încât obținerea cetățeniei nu mai era acordată decât unui număr extrem de redus de evrei. Harari mai arată cum și alți indivizi, contemporani nouă, se consideră ghidați de indicații divine pentru a acționa cât mai repede spre benficiul colectiv. Un exemplu foarte recent este cel al lui Blake Lemoine, un fost inginer software angajat la Google și care, în iunie 2022, afirmase că LaMDA (Language Model for Dialogue Applications) are conștiință și trebuie să i se acorde cât mai repede statutul de persoană. Așa cum arată Harari, partea cea mai interesantă din acest episod nu a fost afirmația lui Lemoine, ci faptul că a fost dispus să-și riște locul de muncă pentru o astfel de idee. Merită reflectat în câte alte diverse moduri putem fi influențați de către un chatbot să luăm anumite decizii importante din viața noastră. Dacă astfel de modele lingvistice au acces la intimitatea noastră, cine știe câte alte puteri vor dobândi în viitorul apropiat.

Așa cum se poate observa, cel mai adesea suntem singuri în lupta noastră împotriva pericolelor mediate digital. Deși algoritmii unor platforme precum Facebook recomandă constant postări pline de ură la adresa unor grupuri etnice sau religioase, cum este cazul din 2017 al incitărilor la ură împotriva comunității musulmane Rohingya din Myanmar. Astfel, grupurile naționaliste din Myanmar (preponderent budiste) se informau preponderent de pe Facebook, acolo unde algoritmii propagă cu precădere conținuturile care au cea mai mare șansă de a se viraliza. Nu este întâmplător că Facebook a contribuit semnificativ la campania de epurare etnică a musulmanilor din Myanmar. Întrebat cu privire la rolul platformei în comiterea acestor atrocități, Facebook plasează responsabilitatea mai degrabă pe umerii utilizatorilor “și sugerează că păcatul Facebookului era cel mult unul al omisiunii – faptul că nu a moderat activ conținutul produs de utilizatori” (p. 180). În final, Harari arată că rolul nostru ar trebui să fie din ce în ce mai activ în înțelegerea tuturor acestor pericole mediate digital, pentru a putea contracara eficient tehnologii care reușesc din ce în ce mai eficient să ne cunoască slăbiciunile, temerile și plăcerile.

4. Studii de caz clasice în psihologie (Geoff Rolls)

Frecvent recomandată ca lectură studenților la psihologie, cartea lui Geoff Rolls este de o utilitate evidentă întrucât aduce laolaltă o multitudine de studii de psihologie, grupate pe ramurile principale: psihologia cognitivă, psihologia socială, psihologia dezvoltării, diferențe individuale, psihologie fiziologică și psihologia comparativă. Din psihologia cognitivă, Rolls ne prezintă cazul lui Solomon Shereshevsky, care avea o memorie excepțională și era cunoscut ca omul care nu uită nimic. Mai exact, acesta este frecvent asociat cu conceptul de sinestezie, conform căruia simțurile se amestecă și redau aspecte adesea confuze. În cazul lui Shereshevsky, exemple de sinestezie erau date de sunetele care îi evocau imagini în mintea sa, sau zilele săptămânii care erau percepute ca fiind culori. Așa cum s-a observat ulterior, genialitatea lui Shereshevsky era însoțită și de o serie de aspecte negative, cum ar fi incapacitatea de a uita, dificultăți în gândirea abstractă, confuzia provocată de sinonime etc. Pentru psihologie socială avem cazul bine cunoscut al lui Catherine 'Kitty' Genovese, cea care a fost violată și apoi ucisă într-un cartier rezidențial. În ciuda faptului că a strigat în repetate rânduri după ajutor, au trecut minute bune până când cineva a sunat în final la poliție. Psihologii sociali consideră că este un caz clasic de dispersie a responsabilității, prin care fiecare locatar al acelei zone se întreba “Oare are rost să sun chiar eu la poliție? Sigur a sunat deja altcineva”. Relevant pentru psihologia dezvoltării este cazul lui Genie, o fetiță tratată abuziv de către părinți și care trăia preponderent izolată de ceilalți oameni (a fost ținută ani buni într-o cameră mică, legată de scaun sau ținută cu forța în pat). Așa cum era de așteptat, izolarea la care a fost supusă a avut consecințe evidente asupra dezvoltării limbajului și a sentimentelor, Genie fiind incapabilă să articuleze fraze comune pentru copiii de vârsta ei. Genie cunoștea doar cuvinte și expresii scurte, cum ar fi “nu” sau “oprește-te”, având serioase dificultăți în a respecta regulile gramaticale. După câțiva ani de terapie, Genie a avut câteva progrese în ceea ce privește limbajul, însă ulterior a atins un plafon pe care nu l-a mai depășit. Este totuși remarcabil că a realizat progrese în ceea ce privește limbajul non-verbal. Un caz fascinant de diferențiere individuală este cel al lui Chris Costner Sizemore, unul dintre puținele cazuri diagnosticate cu tulburare de identitate disociativă. Cazul ei a ajuns faimos odată cu lansarea cărții The Three Faces of Eve, scrisă de psihiatrii ei. Mai exact, Eve avea trei personalități distincte, fiecare cu trăsături și comportamente total diferite. Personalitatea sa principală era Eve White, o femeie timidă, rezervată și care avea tendința de a evita conflictele și de a fi împăciuitoare. Eve Black era o fire rebelă, extrovertită și non-conformistă, care își asuma riscuri și chiar își părăsise soțul și copilul. În final, cea mai recentă personalitate pe care o dezvoltase era Jane, o personalitate echilibrată și matură și care luase naștere pentru a tempera celelalte două personalități. În legătură cu tulburarea ei s-a realizat chiar și celebrul film cu același nume (The Three Faces of Eve). După vizionarea filmului, Sizemore afirmase că nu avea numai trei personalități, ci 22. Alte exemple elocvente ale cărții sunt cele ale lui Phineas Gage, omul care a trăit cu o gaură adâncă în capul său, dar și David Reimer, băiatul care nu a fost niciodată o fată. Merită să explorați toate aceste studii de caz în cartea scrisă de Geoff Rolls.

3. Corpuri care contează (Judith Butler)

Cartea scrisă de Judith Butler, tradusă recent și în limba română, arată cum sunt întărite normele referitoare la sex și la gen. Autoarea insistă asupra faptului că materialitatea corpului nu are o existență naturală, ci este mai degrabă un proces de materializare dictat prin intermediul constrângerilor normative. Astfel, Butler menționează în repetate rânduri fenomenul citaționalității, conform căruia ceea ce noi asociem cu sexul și genul nu are vreo legătură cu vreun atribut inerent al individului, este rezultatul unor reguli/ norme sociale repetate continuu prin intermediul practicilor sau comportamentelor. De aceea, normele referitoare la gen dobândesc putere întocmai datorită faptului că sunt reproduse și respectate constant, dat fiind faptul că fiecare act de conformare întărește norma. Totuși, Judith Butler menționează și despre caracterul constant al unor atitudini de contestare a acestei citaționalități specifice genului. Ea se referă, în carte, la exemplul unor produse culturale, cum ar fi Paris is Burning (1990) referitor la drag queens și balurile queer din New York. În acest documentar, participanții subminează constant normele tradiționale de gen, de rasă și de statut, norme care sunt profund valorizate în raiul capitalist american. Un alt exemplu comentat de Butler este romanul Passing (1929), scris de Nella Larsen și care arată cum categorii structurale aparent stabile, cum este rasa, pot fi și ele alterate pentru a marca o oarecare mobilitate socială. Astfel, Clare Kendry reușește să treacă drept albă, ceea ce arată că până și rasa este într-o oarecare măsură construită social, iar cei mai mulți indivizi încearcă să mențină cât mai clar granițele dintre anumite rase, sancționând grav pe cei care încalcă astfel de granițe. Similar, personajul Irene este construit sub spectrul îngrijirii și domesticului, iar relația dintre cele două personaje reflectă, conform lui Judith Butler, o tensiune homoerotică nespusă dar vizibilă, evidențiind în linii mari tabuul discursurilor despre sexualitate și homosexualitate din epoca respectivă. Prin astfel de exemple, Butler își propune să argumenteze că există constant comportamente de contestare a normelor tradiționale, chiar dacă s-a încercat constant o cenzurare a unor astfel de manifestări.

2. Slujbe de mare rahat (David Graeber)

Este o carte cu un argument foarte provocator: arată cum, între 37% și 40% din populația activă a țărilor din Nordul Global, nu găsesc vreun sens în munca lor de zi cu zi. Ulterior, Graeber clasifică aceste bullshit jobs în câteva categorii recurente: lacheii, gorilele, lipitorii de bandă adezivă, bifatorii de căsuțe, and middle-managerii. Date fiind aranjamentele sociale ierarhice, Graeber constată că mulți dintre acești angajați nu găsesc sens în profesiile lor, însă prea puțini ar fi dispuși să admită asta public. Cartea aceasta este o sursă reală de inspirație, mai ales prin critica pe care o aduce față de Labor Theory of Value. Graeber explică că această teorie marxistă neglijează în bună măsură componenta de grijă, motiv pentru care nu poate explica de ce societățile capitaliste (centrate în mod normal pe crearea de joburi care aduc profit angajatorului) creează bullshit jobs care de cele mai multe ori nici nu sunt profitabile și nici nu au sens. Rămâne, deci, un paradox al capitalismului existența acestor bullshit jobs, care cel mai adesea constă în sarcini care nu aduc vreun beneficiu pentru nimeni: angajatul este condamnat la o slujbă bine plătită dar adesea alienantă, iar angajatorul păstrează astfel de roluri deși ele nu aduc nici un beneficiu economic organizației pe care o reprezintă. Contrar așteptărilor, Graeber constată că aceste slujbe de mare rahat sunt în principal parte din sectorul privat, unde în mod normal principiile-cheie sunt cele centrate pe eficiență în muncă și pe productivitate. Destul de interesant, astfel de joburi sunt în principal prezente în zona clasei de mijloc, care a reușit, de-a lungul a câteva generații, să-i socializeze și pe cei din clase sociale inferioare cu privire la valorile neoliberale. Un fenomen similar l-a constat și Piketty în Capital și Ideologie, atunci când constatase că scăderea procentului proprietăților deținute de 1% cei mai bogați au ajuns doar în foarte mică măsură la cei 50% cei mai săraci. În cuvintele lui Graeber “clasele de mijloc au început să explice sărăcia celor săraci ca datorându-se absenței unei discipline a muncii; săracii își cheltuiau timpul neglijent, tot așa cum își risipeau și banii” (p. 132).

1. Construcția mediată a realității [The Mediated Construction of Reality] (Couldry & Hepp)

Cartea mea preferată din clasamentul semestrial este Construirea mediată a realității, scrisă de Nick Couldry și Andreas Hepp. Plecând de la abordarea clasică lansată de Berger și Luckmann referitoare la construirea socială a realității, Couldry și Hepp argumentează că lumile sociale sunt construite prin procese de comunicare continue. Astfel, aceste realități nu sunt obiective per se, ci sunt obiectivizate prin intermediul tehnologiilor de comunicare. Totuși, autorii constată că procesele de mediere s-au modificat radical, pe măsură ce tehnologiile digitale au devenit și ele din ce în ce mai performante. Mai concret, ei elaborează conceptul de mediere/ medializare profundă [deep mediatization] prin care noile infrastructuri de comunicare digitală reușesc să influențeze semnificativ interacțiunile dintre indivizi. În contextul în care tehnologiile digitale sunt folosite aproape tot cuprinsul Globului, asistăm la o incertitudine radicală a noilor realități sociale. Acest lucru se întâmplă deoarece platformele de social media cum sunt TikTok, Instagram și Facebook invită la o pluralitate a perspectivelor greu de egalat; pluralitate cel mai adesea indisponibilă în cadrul ziarelor sau radioului. O astfel de incertitudine radicală are consecințe evidente, fluidizând semnificativ realitățile sociale din jurul nostru. Mai exact, suntem puși zilnic în situația de a întâlni atât perspective pro-știință, cât și anti-știință, atât pro-avort cât și anti-avort, iar toate aceste perspective creează tensiuni fără precedent cu privire la seturile noastre de valori. Poate că în anumite privințe avem principii și ideologii cât se poate de clare, însă în alte privințe putem resimți frecvent tensiuni în legătură cu valorile în care credem. Un alt proces în plină desfășurare este cel al dataficării [datafication] prin care cunoștințele dobândite sunt transformate radical prin intermediul sistemelor standardizate de clasificare digitală. Astfel, algoritmii joacă și ei un rol activ în categorizarea indivizilor, ceea ce face mai ușoară delimitarea lor în anumite grupuri sociale. Adesea, utilizatorii pot conștientiza faptul că sunt incluși în anumite categorii, modificându-și comportamentele în consecință. Consecințele acestor procese sunt în mare măsură anticipabile, dat fiind faptul că stimulează diferite forme de exploatare economică sau non-economică. Cel mai adesea, utilizatorii nu dispun de mijloacele necesare pentru a rezista unei astfel de exploatări, motiv pentru care noile reglementări europene de protejare a activității digitale sunt binevenite și ar trebui sporite corespunzător.

 

Dragoș Obreja