Top 10 cărți citite în ianuarie - iunie 2025

 

10. Drumul spre Wigan Pier (George Orwell)

Romanul lui Orwell, Drumul spre Wigan Pier, este unul care merită cu siguranță atenția voastră. Cine caută un clasic dinamism specific romanelor de acțiune nu-l va găsi aici: romanul lui Orwell nu are nici măcar o linie de dialog. Totuși, acest roman este mai degrabă o etnografie pe care autorul o realizează în Wigan, o comunitate profund centrată pe minerit, descriind totodată condițiile nefaste pe care trebuie să le îndure clasa muncitoare. Pas cu pas, Orwell descrie caracterul inuman și obositor al galeriilor miniere: riscurile de prăbușire a tavanului, înălțimea redusă care te obligă să mergi aplecat pentru kilometri întregi, lungul drum de parcurs zilnic până la zăcămintele miniere etc. Pentru toți acești muncitori, calvarul continua și după finalizarea programului de muncă: salariul lor mult prea mic le permitea o chirie cu condiții complet insalubre, fără discuție Piedone ar fi suspendat activitatea unor astfel de locuri.

Totuși, latura cu adevărat captivantă a romanului începe, după părerea mea, abia în partea a doua, când Orwell justifică necesitatea adoptării rapide a unui socialism cu față umană, criticând totodată vehement încercările anterioare care au văzut dușmani în categorii profesionale care ar fi putut ajuta la conturarea socialismului (cum ar fi funcționarii publici, birocrații, secretarii). Această unitate a mai tuturor categoriilor sociale este o urgență a socialismului, motivul principal al acestei unități fiind eliminarea pericolului fascist care paște Marea Britanie: "Așadar, este cu atât mai important să ne debarasăm de acea simplă prejudecată emoțională împotriva socialismului, care nu este fundamentată pe nici o obiecție serioasă. După cum am arătat deja, mulți oameni care nu simt repulsie față de socialism simt repulsie față de socialiști" (p. 251). Faptul că fascismul câștigă rapid teren în Europa este din vina socialismului, mai spune Orwell. Portretizându-i pe indivizi ca pe niște roboți lipsiți de sentimente, socialismul a greșit în strategia sa de a elimina orice idee referitoare la tradiție, considerându-le o moștenire burgheză. Problema este că indivizii nu vor să renunțe la parte din identitatea lor.

9. Turul doi care n-a fost: autopsia sumară a unui moment electoral (sperăm) unic – Cătălin Augustin Stoica

Mi s-a părut o carte foarte bună, mai ales în comparație cu colecția de eseuri tâmpe pe același subiect (Cum a rămas România fără președinte ales: 7 răspunsuri posibile). Cartea lui Augustin Stoica nu reprezintă doar o radiografie a fenomenelor sociale, politice și culturale care au dus la ascensiunea neprevăzută a lui Călin Georgescu, dar reprezintă și un bun îndrumar privind modurile în care se realizează sondajele politice premergătoare unor alegeri electorale. Autorul prezintă și cumulul de practici sociale și politice (unele vechi de decenii) care au favorizat ascensiunea lui Georgescu “pe sub radar”. O astfel de practică a fost datul de voturi, recunoscută de însuși Marcel Ciolacu pe contul său de TikTok. Așa cum spune autorul: “Datul de voturi are loc prin intermediul unor alegători fideli unui partid, al unui primar sau al altor reprezentanți ai autorităților locale. Fidelitatea este însă o chestie relativă… în toate localitățile din țara asta există oameni care depind de primar pentru slujbele lor, pentru ajutoare sociale, autorizații sau alte favoruri – o relație de tip clientelar” (p. 59). De asemenea, de o importanță crucială pentru orice sociolog este modul în care diferitele categorii sociale au optat pentru un anumit candidat. Pe baza exit poll-ului de la CURS privind alegerile de pe 24 noiembrie 2024, aflăm că tinerii au votat preponderent cu Călin Georgescu (36,7%) și Elena Lasconi (30,4%), în timp ce seniorii au votat masiv cu Ciolacu (42,1%) și cu Ciucă (10,1%). Georgescu mai fusese votat de elevi și studenți (32,9%), de angajații cu studii medii (33,8%), iar Elena Lasconi fusese votată de angajații cu studii superioare (34,6%) și patronii. Cătălin Stoica mai arată cum colaborarea îndelungată dintre BOR și politic a reprezentat un factor important pentru susținerea pe față a lui Călin Georgescu în multe biserici și mănăstiri. Această susținere este cu atât mai ironică cu cât nu se observă neapărat vreo apartenență la ortodoxie în cazul lui Georgescu, acesta având o bună parte a retoricii sale preluată direct de la neoprotestantism. Stoica arată că aceste rețele neoprotestante sunt foarte influente, întrucât beneficiază de finanțările rețelelor extrem de bogate din SUA, aceleași rețele care promovează conspirațiile referitoare la știință, vaccinuri și schimbări climatice, dar și la controversatul referendum pentru familie din 2018. O carte pe care nu trebuie să o ratați!

8. Cântecul sirenelor: cum a devenit atenția cea mai amenințată resursă a lumii – Chris Hayes

În cartea sa recent tradusă în limba română la Editura Publica, Chris Hayes arată cum atenția a devenit cea mai utilizată monedă de schimb a timpurilor noastre. De la proprietarii canalelor de televiziune și până la oligarhi tech precum Elon Musk, preocuparea constantă este aceea a captării surplusului de atenție din partea noastră, a privitorilor. Foarte interesant, Hayes discută totodată și mecanismele psihosociologice din spatele unei astfel de resurse: atenția este o valoare foarte instabilă, ea se poate câștiga doar în anumite momente-cheie bine definite și de obicei doar pentru perioade scurte de timp. Un exemplu este acela în care te afli într-o sală plină cu oameni și, în ciuda zgomotului general de la care nu poți auzi nimic din discuțiile purtate la mesele vecine, îți auzi totuși numele dacă cineva îl pronunță. Similar, dacă să zicem că un chelner scapă pe jos o tavă plină cu pahare, pentru câteva secunde atenția tuturor participanților se va îndrepta în direcția sa, fie pentru a-l compătimi, fie pentru a râde de gafa sa. Tocmai pe baza acestor date referitoare la cum funcționează atenția, cele mai multe canale TV își propun să ne mențină constant acolo prin "informații senzaționale" sau "de ultima oră" pe care nu trebuie să le pierzi. Desigur, toate aceste tehnici funcționează foarte bine în momentele de schimbare socială, cum a fost cazul în primele luni de la izbucnirea războiului în Ucraina, sau de la atacurile din Fâșia Gaza. De asemenea, atenția mai poate fi deturnată și într-o manieră algoritmică, așa cum a fost cazul platformei X/ Twitter după ce a fost preluată de Elon Musk. Așa cum au arătat anumite studii pe acest subiect, conținuturile care promovau principii sau politicieni de extrema dreapta erau artificial umflate pentru a ajunge la cât mai mulți utilizatori, în timp ce conținuturile liberale sau mai de stânga erau programate pentru a căpăta mai puțină atenție. De aceea, cei mai bogați oameni ai lumii au înțeles foarte bine că resursele financiare nu pot să reprezinte singura formă de exploatare, ci trebuie utilizate eficient în sprijinul altor resurse. O carte care merită, deci, atenția 😏 voastră.

7. Axa Autocraților: Corupție, Control, Propagandă – Anne Applebaum

În recenta sa carte tradusă la Editura Litera, Anne Applebaum evidențiază, prin episoade concrete, cum autocrații din diferitele părți ale lumii se sprijină unii pe alții pentru a menține vie această Axă a Autocraților. Rusia și China joacă un rol vital în acest proces, prin diferitele finanțări acordate unor state din Africa, America de Sud sau chiar Europa. De asemenea, Applebaum investighează un proces obscur prin care miliarde de dolari sunt integrați în firme fantomă, folosite mai degrabă ca paravan de spălare a banilor. În acest proces obscur au fost implicați chiar și unii magnați americani, care în schimbul unor resurse financiare/ petrol au contribuit la anonimizarea unor astfel de investiții cu capital rusesc pe piața americană. În cazul protestelor masive de stradă împotriva lui Maduro, care preluase puterea printr-o amplă fraudare a alegerilor, Rusia a avut o intervenție semnificativă prin oferirea de bani și armament, utile în rezistența împotriva civililor. Similar, atunci când Lukashenko fraudează masiv alegerile prezidențiale din 2020, al căror rezultat a fost negat de majoritatea populației bieloruse, protestele masive au fost rapid înăbușite cu intervenția rusească prin proxi. Vladimir Putin știa foarte bine că prăbușirea regimurilor autocrate din țările sale prietene ar însemna o amenințare indirectă la adresa regimului său, motiv pentru care încearcă prin toate mijloacele să oprească o astfel de dinamică. Nu este întâmplător că autocratul de la Kremlin consideră că "revoluțiile colorate" (cunoscute mai ales în Ucraina prin protestele de la Euromaidan) sunt finanțate în secret de CIA, sau că acoperă de fapt regimuri fasciste. În fapt, toate aceste eforturi de reprimare brutală a protestelor pro-democrație au un singur scop: menținerea influenței Axei Autocraților. Cu siguranță o carte care merită atenția celor interesați de subiect.

6. Regii Banilor – Daniel Schulman

Această carte reprezintă o vastă documentare a influenței diferitelor personalități evreiești din Statele Unite. Unul dintre "personajele principale" ale cărții este Jacob Schiff, o personalitate a cărei influență a migrat constant de la sporirea influenței proprii, până la sprijinirea diferitelor cauze sociale sau politice. După pogromurile din Imperiul Țarist, Schiff a fost printre primii care au contribuit la un fond de ajutor pentru refugiații evrei. În 1881, a donat 500 de dolari pentru „American Fund in Aid of Russian Emigrants”, o sumă considerabilă la acea vreme, destinată susținerii refugiaților care ajungeau la Castle Garden. Schiff a folosit generozitatea filantropică pentru a câștiga influență și a promova accesul evreilor în sferele de conducere ale societății americane. De pildă, el a donat 100.000 de dolari pentru a finanța un departament de studii germanice la Universitatea Cornell, gest prin care a sancționat excluderea evreilor din consiliul de conducere al Universității Columbia. Totuși, alți evrei americani au avut și ei o contribuție importantă în momentele de criză socială sau economică. Paul Warburg, partener în firma Kuhn Loeb, a anticipat criza economică din 1929 și a convins conducerea Kuhn Loeb să își reducă expunerea la împrumuturi speculative (call loans) și să își schimbe activele mai riscante cu obligațiuni municipale mai stabile. Nemulțumit de lipsa de reacție a Federal Reserve, Paul Warburg a emis avertismente publice despre pericolele speculației excesive și a cerut intervenții pentru a „frâna” creditarea excesivă din piață. El a afirmat că prăbușirea va aduce nu doar ruinarea speculatorilor, ci și o depresie generalizată. Recomand cu mare încredere o astfel de lucrare, mai ales pentru cei care au tendința de a privi în termeni de "alb" și "negru" activitatea evreilor influenți din finanțele ultimelor 2-3 secole.

5. Degetul mare al violonistului – Sam Kean

Cartea este una foarte vastă, înglobând povești captivante despre dragoste, război, geniu și rolul genelor în acest proces. Aceasta este deja a treia carte scrisă de Sam Kean pe care o prezint pe blogul personal, alături de Chirurgul și cuțitul de gheață, și Lingura care dispare. De la primele descoperiri referitoare la rolul ADN-ului și cromozomilor, aflăm că aceștia definesc o bună parte din caracteristicile noastre anatomice și ereditare. De exemplu, radiațiile Roentgen emise în momentul bombei nucleare de la Hiroshima “identifică precis și lovesc selectiv ADN-ul, izbindu-l în plin, împreună cu moleculele de apă alăturate, și făcând să zboare electronii ca dinții unui ins care-a încasat un upercut în plină figură” (p. 87). De asemenea, descoperirile genetice importante se loveau adesea de problemele patriarhatului. Așa cum observase Barbara McClintock în cadrul experimentelor sale, cromozomii de porumb schimbă între ei segmente fizice, ceea ce reprezenta o confirmare esențială referitoare la modul în care lucrează genele. Rezultatele ei fuseseră validate de comunitatea științifică, iar McClintock voia să studieze mai departe cum cromozomii suferă mutații, însă universitățile de la acea vreme “nu ofereau posturi de profesor plin decât bărbaților (mă rog, cu excepția cursurilor de economia gospodăriei)” (p. 166). O mai “picantă” dpdv al genelor este cea din jurul complexului major de histocompatibilitate (CMH). Așa cum au arătat diferite studii, simțim o atracție sexuală inconștientă față de persoanele cu diferențe notabile de CMH. Acest lucru fusese testat chiar și pe nevăzute “când subiecții-femei au mirosit tricouri pe care le purtaseră noaptea în pat bărbați pe care nu-i mai văzuseră niciodată” (p. 257). Sam Kean mai prezintă și alte teorii dezbătute intens, cum ar fi teoria blocajului genetic Toba, care ar putea explica de ce ADN-ul uman este atât de lipsit de diversitate, comparativ cu alte specii. Este vorba despre un munte din Indonezia care fusese marcat de una dintre cele mai mari erupții cunoscute vreodată (acum vreo 70,000 ani) și care coincide cu eradicarea celei mai mari părți din speciile de oameni, macac, urangutan, tigru, gorilă și cimpanzeu (toate aceste specii având semne de blocaj genetic în preajma erupției Toba). Un episod de asemenea interesant este acela al descoperirii zonelor polare și sub-polare, când primii exploratori intraseră în contact cu urșii polari și descoperiseră că ficatul de urs polar era să-i omoare mai repede decât atacul ursului. De ce se întâmplă acest lucru? Explicația este foarte lungă, dar explică de asemenea contrastul genetic dintre urșii polari și oamenii, care sunt cam ultimii carnivori ai lanțului trofic. Ficatul de urs polar conține cantități enorme de vitamina A, necesară ca să adune grăsime corporală pentru a rezista la frig. Vitamina A nu se dizolvă în apă, deci o eventuală supradoză nu poate fi eliminată prin urină. De aceea “Vitamina A deja răsucește mii de întrerupătoare genetice în celulele pielii, determinându-le pe unele dintre acestea din urmă să se sinucidă... Arsura unui plus de vitamină A ucide cohorte întregi de celule în plus și, foarte curând, pielea începe să se jupoaie pe porțiuni întinse” (p. 200).

4. Ruperea blestemului – Cătălin Ranco Pițu 

O carte edificatoare în legătură cu ce s-a întâmplat în decembrie 1989, procurorul militar Ranco Pițu arată, pas cu pas, cum evenimentele de după 15 decembrie de la Timișoara au început ca o adevărată Revoluție, pentru a fi ulterior deturnată într-o lovitură de stat de către Iliescu și anturajul său din FSN, după 22 decembrie. Pentru a evidenția, pas cu pas, cronologia evenimentelor, a fost nevoie de o muncă sisifică de documentare a arhivelor, dar și de consemnarea mărturiilor a sute sau mii de martori relevanți. Imediat după ce Nicolae Ceaușescu este convins să ia elicopterul pentru a fugi din calea revoluționarilor furioși, se desfășoară o cursă contracronometru pentru preluarea puterii de către grupul lui Iliescu (alături de Virgil Măgureanu, Nicolae Militaru, Gelu Voican), însă problema sa cea mai mare era aceea că revoluționarii îi resping legitimitatea, din cauza apropierii sale de Moscova. Pentru a schimba această ordine a lucrurilor, Iliescu creează ceea ce autorul numește "psihoza securist-teroristă". Cu ajutorul televiziunii controlate militar și a radioului, ei instaurează o stare perpetuă de panică și neîncredere la nivel național, spunând că mai mulți teroriști ucid oameni nevinovați (civili și militari) pentru a-l aduce înapoi pe Ceaușescu. Desigur, nu s-a găsit nici măcar o dovadă care să susțină existența unui act de terorism în perioada 22-30 decembrie, însă consecințele au fost dramatice: peste 800 români au murit din cauza focului fratricid, generat de starea de psihoză mediată tehnologic. Această psihoză era mai mult decât necesară pentru ca FSN să preia toate prerogativele puterii, orchestrând totodată un simulacru de proces în vederea executării rapide a Ceaușeștilor. Procurorul Ranco Pițu afirmă că oricum cel mai probabil dictatorii ar fi primit detenție pe viață pentru faptele comise, însă uciderea lor în grabă, ordonată de organizatorii loviturii de stat, avea un motiv evident: să închidă gura celor care ar fi putut da informații compromițătoare despre Iliescu, Măgureanu, Militaru și alții. 35 ani mai târziu, principalii organizatori ai loviturii de stat fie au murit de multă vreme, fie încă mai sunt în viață, pătați de mult sânge. ☠️

3. Politicile culturale ale emoției – Sara Ahmed

În cartea sa deja frecvent citită și citată, "Politicile culturale ale emoției" a fost recent tradusă și la Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu. Sara Ahmed își asumă obiectivul ambițios de a arăta cum emoțiile guvernează suprafețele corporale în multiple contexte spațiale și temporale. În fapt, autoarea construiește discursul despre emoții ca reprezentând terenul inevitabil al relațiilor sociale în diferite comunități. Fiecare capitol al cărții dezbate o anumită emoție esențială în astfel de comunități: durerea, ura, frica, dezgustul, rușinea și iubirea. În final, Sara Ahmed discută despre politica sentimentelor queer și despre cum anumite corpuri sunt excluse automat de la sentimentele comunitare pe care le primesc majoritatea cetățenilor. Astfel de corpuri excluse sunt cel mai adesea cele de culoare și cele care ies din spectrul heteronormativ, acestea fiind considerate corpuri periculoase prin simpla lor existență și contingență. În cuvintele autoarei "legăturile dintre persoane queer sunt cele care împiedică corpurile queer să se simtă confortabil în spațiile care extind forma cuplului heterosexual... eșecul de a fi non-normativ nu este eșecul persoanelor queer de a fi queer, ci un semn al atașamentelor care reprezintă condiția de posibilitate pentru queer" (p. 178). Un astfel de exemplu este cel al doliului queer în cazul Atentatului de pe 11 Septembrie când, așa cum arată autoarea: instituțiile media au dus un efort constant de prioritizare a unor povești în dauna altora. De exemplu, moartea funcționarilor publici a fost privilegiată în detrimentul morții angajaților din birouri, moartea polițiștilor a fost privilegiată în detrimentul agenților de securitate și, desigur, moartea heterosexuală a fost privilegiată în detrimentul celei queer. În fapt, chiar și discursul trupurilor trecute în neființă a căpătat o identitate profund heteronormativă, prin care diferitele minorități sunt considerate a fi dinafara națiunii: "Construcția comunității queer ca o comunitate urâtă de ceilalți, care divizează națiunea, alunecă într-o construcție a națiunii ca "fiind" urâtă de ceilalți" (p. 182). O carte pe care feminiștii nu au cum să o rateze! 🤓💯

2. Istoria Sexualității (vol I): Voința de a ști – Michel Foucault

Una dintre cele mai importante lucrări dintre zecile scrise de Foucault, Istoria Sexualității (primul volum) propune un argument foarte interesant: așa-numitele practici de "cenzură" a sexului din perioada modernității nu au avut ca scop negarea discuțiilor despre sex, ci întocmai proliferarea lor. Surprinzător? Haideți să dezbatem puțin teza lui Foucault. Întâi de toate, Foucault arată că discursul hegemonic asociat sexului suferă un fel de "implantare perversă" prin care medicii și alți specialiști au datoria de a inocula discursul politic conservator din jurul sexului: acela că trebuie să asigure o populație tânără, deci o forță de muncă utilă economic și social. Faptul că homosexualitatea începe să intre sub incidența medicalului și nu a penalului este, pentru Foucault, tot o formă de inoculare perversă a discursului hegemonic: mecanismele contemporane de supraveghere încep să intre din ce în ce mai mult în sfera pedagogiei și terapeuticii. Miza Occidentală a fost aceea a construirii unei cunoașteri a sexualității care "dobândise un asemenea preț - politic, economic, etic-, încât a fost nevoie... să fim asigurați, nu fără paradox, că tocmai în el ne vom afla eliberarea" (p. 98). În acest context, Foucault elaborează niște propuneri referitoare la putere: 1) ea nu e ceva care se cucerește, ci se exercită prin jocul unor relații inegalitare și mobile. De asemenea, 2) relațiile de putere nu sunt niciodată exterioare altor raporturi, ci sunt efectele imediate ale dezechilibrelor anumitor raporturi (și tocmai de aceea actele de rezistență sunt inevitabile). 3) Puterea vine de jos, nu există vreo opoziție binară dintre dominatori și dominați, ci există mai degrabă forțe multiple care apar în aparatele de producție, în familie sau în alte tipuri de grupuri. 4) Relațiile de putere sunt intenționale și non-subiective: nu există putere care să se exercite fără ținte sau obiective. Tocmai de aceea, sexualitatea funcționează și ea după regula imanenței: dacă sexualitatea a devenit un "domeniu care trebuie cunoscut" (p. 117), asta a avut loc tocmai prin relațiile de putere care au instituit sexualitatea ca obiect esențial de interes.

1. Putere și Progres: Lupta noastră din ultimul mileniu pentru tehnologie și progres – Daron Acemoglu & Simon Johnson

Recenți laureați ai premiului Nobel pentru Economie, Acemoglu și Johnson detaliază aici un argument foarte important: acela că bunăstarea socială nu a crescut într-un mod liniar, odată cu avansul tehnologic și economic al capitalismului (teză preferată de majoritatea libertarienilor de serviciu). În fapt, autorii arată că nivelurile de bunăstare socială s-au îmbunătățit semnificativ întocmai în momentele în care formele de rezistență la exploatarea capitalistă erau cele mai eficiente. Astfel de forme de rezistență trebuiau să îmbine eforturi individuale și instituționale, așa cum am văzut în momentele în care sindicatele au căpătat legitimitatea politică necesară pentru a încetini forme majore de exploatare, așa cum era exploatarea copiilor mai mari de 5-6 ani sau ziua de muncă de 12-16 ore. Un exemplu emblematic din carte este dat de eșecul reconstrucției SUA de după Războiul de Secesiune, când americanii de culoare nu dobândiseră niciodată o reprezentare politică adecvată nevoilor lor. Chiar și atunci când “erau politicieni negri la Washington, se aflau departe de adevăratul sediu al puterii, precum importantele comitete ale Congresului și încăperile dosnice unde se făceau tranzacțiile și înțelegerile” (p. 119). Așa cum au mai arătat autorii prin analiza lor istorică, schimbarea tehnologică nu a fost niciodată suficientă, în sine, pentru creșterea salariilor muncitorilor. Muncitorii au avut nevoie de o forță crescută de negociere în relația cu angajatorii, iar această relație a fost dobândită abia după 1850. În fapt, rolul sindicatelor este mult mai important decât pare la prima vedere: în momentele de transformare socială, sindicatele eficiente au fost cele care s-au asigurat că automatizarea muncii nu vine la pachet cu disponibilizări în masă. Totuși, acest lucru nu a fost înțeles peste tot în aceeași măsură. Dacă în SUA anilor 1950 sindicatele muncitorești reușiseră să se opună automatizării excesive prin măsuri suplimentare menite să garanteze protecția muncitorilor, anii 1990 aduceau un peisaj cu totul diferit. În acea perioadă: “forța de muncă a ajuns să fie considerată un element care trebuia eliminat din procesul de producție, și nu ca o categorie de oameni care puteau să devină mai valoroși prin training și investiții tehnologice adecvate... Sistemul fiscal din SUA a favorizat întotdeauna capitalul în comparație cu munca, încasând impozite efective mai scăzute pe profituri decât cele impuse pe veniturile provenite din muncă” (p. 379). Pentru ca aceste inegalități să poată fi menținute cu succes, a fost nevoie ca cei mai importanți actori sociali americani să fie școliți în spiritul “doctrinei Friedman”. Astfel, profesorii, magistrații, avocații și oamenii politici de toate nivelurile au început să participe la cursuri de instruire care le explica că acționarii și patronii sunt cei care au prioritate în activitatea economică, motiv pentru care ei trebuie să beneficieze de roadele profitului, în timp ce salariații pot fi ignorați cu ușurință. Ulterior, doctrina Friedman fusese “îmbunătățită” prin amendamentul Jensen, astfel că “corporațiile și managerii trebuie să se străduiască în vederea maximizării valorii de piață” și abia atunci “piețele nereglementate vor lucra atunci pentru binele comun” (p. 359). Nu este aici locul pentru a rezuma perspective economice de amploare care au demonstrat eșecul unei astfel de teze (cum ar fi, printre alții, Karl Polanyi, John Maynard Keynes, Thomas Piketty sau Domenico Losurdo), însă este important de clarificat că eforturile contemporane ale muncitorilor se vor lovi de provocări din ce în ce mai mari, în absența unor sindicate eficiente care să le protejeze drepturile în epoca Inteligenței Artificiale. Nu trebuie să ratați această carte!

Dragoș Obreja