Eu printre veterinari

Colegii mei de la sociologie, dar mai ales profesorii mei știu un lucru cât se poate de clar: să ieși pe teren ca sociolog nu e ceva deloc ușor. Stau mărturie miile de refuzuri prin care au trecut și vor trece sociologii atunci când încearcă să ia legătura cu ceilalți actori sociali. 

Totuși, uneori frumusețea rezidă întocmai în dificultatea sarcinilor. Din acest motiv am ales să fac practica la cabinetele veterinare din sectorul 1. Fusesem avertizat de o colegă care mi-o luase înainte cu interviurile pe teren, iar experiența ei a fost una cel puțin deprimantă pentru un viitor sociolog, aflat la început de drum. Ajunsese la cabinetul unei doamne veterinar care se apropia tiptil de 60 de ani. Nici nu începuse bine să-i spună motivul pentru care a venit la cabinetul ei, că doctorița sări ca arsă „Cum ai spus?? Ești de la sociologie? Știi ce-i asta? CĂCARE! Psihologie, sociologie, filosofie... bune să te ștergi la fund”. Sigur, primul impuls al colegei a fost să bată în retragere, însă s-a hotărât să încerce în continuare și trebuie să spun că ulterior a avut mai mult succes. Mulțumesc pentru informații, Elena! 😄

Am observat ceva interesant: doctorilor le este mult mai ușor să te refuze telefonic. Pur și simplu ești la celălalt capăt al firului, cine știe la ce distanță, astfel că le este mai ușor să scape de tine. Totuși, unul dintre ei m-a acceptat joi (18 iulie), menționând că mai bine aș veni la el să mă ajute repede, din moment ce intră în scurt timp în concediu. Deși mă chemase la 9 dimineața, nu am putut ajunge decât cu o oră mai târziu, dat fiind faptul că era localizat destul de aproape de aeroport, așadar la vreo 40 minute cu mașina de locul în care stau. Pe drum, a fost nevoie să îndur oftatul șoferului Uber, în timp ce bombănea „Haolo băiatu' meu... dacă știam că e așa departe...” sau „Da' ce practică faci lângă aeroport băiatu? Te faci șofer pă avion?”. Nu știu cum rezistă unii filosofi de spun că importantă este călătoria, nu destinația. Trebuiau să-l cunoască pe Cristi de la Uber. Și-ar fi dorit imediat să ajungă la destinație. 

În fine. Ajung în final și la clinica veterinară mult visată. „Mult visată” e puțin spus, fiindcă aspectul clinicii depășea cu mult orice imaginație. La intrare erau figurine de porțelan cu câini, pisici, păsări și rozătoare de toată splendoarea. Mese de sticlă, canapele și două TV-uri cu plasmă rulau simultan știrile Protv în sala de așteptare. Doamna de la intrare aștepta foarte curioasă să afle motivul vizitei mele, dat fiind faptul că nu venisem cu nici un animal. După ce i-am spus, pe scurt, cine m-a trimis și care e scopul cercetării, mi-a spus că doctorul este în operație și mi-a sugerat să îl aștept până va fi gata. Așteptarea a fost cu atât mai frumoasă cu cât mi-a oferit și o cafea. Între timp, asistentul ieșise din sala de operație și îmi arunca câteva priviri curioase, mai ales după ce tipa de la ghișeu îi explicase pentru ce am venit. 

Douăzeci de minute mai târziu apare doctorul, care mă roagă să aștept puțin să se pregătească, dat fiind faptul că nu fusese o intervenție tocmai ușoară. Când totul era pregătit, m-a rugat să îl urmez într-o sală cu un birou micuț și puțin spus elegant, unde am început interviul, nu înainte ca doctorul să-i spună tipei de la programări să nu-l deranjeze nimeni în următoarele 30 de minute. Pentru început, doctorul parcă îmi citise gândurile: „Vreau să ajut studenții cât de mult pot. Știu ce înseamnă stresul de la o practică făcută serios și n-am să stau să pun bețe-n roate. Dacă veneau de pe la vreun institut ceva, îi refuzam numaidecât”. Începuse apoi interviul propriu-zis.

-Vrei să notezi sau să mă înregistrezi?

-Să înregistrez, cu acordul dvs. Vă asigur că toate datele vor fi confiden...

-Stai liniștit, mă întrerupse doctorul. Chiar nu mă preocupă asta. Să începem. 

Toate răspunsurile doctorului, de la prima până la ultima întrebare, au fost atente, minuțioase și bine rostite. Dădea detalii cât mai vaste, mai ales când i-am propus să-mi povestească ce înseamnă pentru el o zi normală de lucru și cum a ales să devină medic veterinar. Când a completat informația referitoare la relația cabinetului său cu pacienții, răspunsul său a fost același ca al majorității medicilor „Cu greu îi convingi să mai aibă încredere în tine, de parcă ai terminat 10 clase, nu medicina. Mai ales în timpul intervențiilor, nu îi pot lăsa să stea în sala de operație”. 

La final, impresia unui interviu excelent s-a menținut fără îndoială. După ce medicul m-a întrebat dacă sunt în regulă datele pe care mi le-a dat, mi-a povestit despre cum îi place mereu să spună lucrurilor pe nume, motiv pentru care și-a pierdut câțiva prieteni, mai ales după ce le spusese că, dintre toți președinții, respectă mult activitatea pe care o desfășurase Traian Băsescu. Am vorbit cu el chiar și despre ciclicitatea cu care apar crizele în capitalism. 😇

După astfel de momente, nu pot decât să afirm clar cât de vital e rolul veterinarilor, însă am înțeles totodată și câte sacrificii trebuie să facă un sociolog pentru a contribui la o cercetare demnă de luat în seamă. 

Dragoș Obreja