Jurnalul unui băiat stresat de virus

Dat fiind stresul cert care ne macină pe toți zilele acestea, pare destul de sigur că avem cu toții experiențe care merită povestite. Eu voi expune mai jos o pagină a jurnalului pe care îl elaborez cu ocazia sumbră dată de Covid-19. Este vorba de cea mai tensionată zi de care am avut parte (până în prezent- căci Dumnezeu știe ce urmează să ne aștepte) până acum, în timp ce mă întorceam acasă, de la aeroportul din Viena. 

12 martie

Ziua întoarcerii mele din Hamburg înapoi în București. După o escală de 5 ore în Viena, par că se confirmă și gândurile mele cele mai sumbre. În preajma îmbarcării noastre în avionul care urma să ajungă în București, la microfon sunt strigați 10 pasageri, printre care și eu, fiind cu toții chemați la poarta aferentă zborului nostru. Ajunși acolo, ni se spune că dacă decidem să urcăm în aeronavă, la București vom intra automat în carantină. Nu-mi venea să cred ce am auzit! La acea dată, Germania, cu excepția regiunii din extremitatea vestică (Westphalia), nu se afla nici măcar în zona galbenă. Întrucât veneam din Hamburg, credeam că totul avea să fie în regulă. 

În preajma porții de îmbarcare, se iscase un haos: pasagerii care se auziseră strigați începură să găsească vinovați care încotro: „România: cea mai de rahat țară” striga o femeie, deja roșie la față. „Mai bine îmi vedeam eu de treabă și nu mai luam biletul ăsta”, spune o alta. 

După ce ne lăsase un scurt răgaz pentru primirea veștii, reprezentantul de la îmbarcări ne scoate alte bilete la imprimantă, dar numai pentru vreo 5 oameni din cei 10. „Evident că și pentru mine, cel mai mare ghinionist ever” m-am gândit eu, văzând că primesc acel bilet. Începusem să mă alertez și mai tare la gândul că am primit un bilet special pentru suspiciunea de Covid-19. Biletul era roșu pe margini, iar asta mă speria și mai tare. M-am uitat foarte agitat pe bilet, dar nu am văzut nicăieri scris ceva despre vreun virus sau „Covid-19”. O doamnă care fusese și ea printre cei 5, striga deja revoltată în limba română reprezentantului de la îmbarcare, de parcă se aștepta ca acel om să înțeleagă o iotă. „Acuma ce faceți?? Ne dați bilete de astea de handicapați? Unde dracu ne bagă în avion, la gura de aerisire?!”. Într-o engleză foarte politicoasă, domnul respectiv ne spune că avem 5 minute la dispoziție ca să ne hotărâm, fiindcă ceilalți pasageri ne așteptau deja în avion. Cu excepția unui cetățean german care a decis să renunțe la zbor când a auzit că va intra în carantină la sosire, ceilalți 9 ne-am dus spre îmbarcare. 

Ajunși în avion, am realizat că noile locuri de pe bilete nu aveau vreo legătură cu virusul, ci cu faptul că aeronava fusese înlocuită cu una de dimensiuni mai mici, care avea câte două locuri pe fiecare rând, în loc de trei. Astfel, ne-au fost distribuite alte locuri și doamna respectivă și-a dat seama că nu primiserăm „bilete de handicapați”. Culoarea roșie era pur și simplu culoarea companiei aeriene. Tot zborul mă gândeam la ideea de carantină, astfel că am rulat melodiile în căști într-o stare de agitație continuă. Nu-i recomand cuiva să zboare cu gândul că nu se știe ce-l va aștepta la sosirea în țara lui natală. În informarea română oficială era menționat că Germania nu mai era în zona galbenă, dar acel austriac ne spusese cu totul altceva. 

În fine, la terminalul „Sosiri” din București, ajungem la ofițerul care ne scanează buletinele. Se uită la mine atent, mă uit și eu la el la fel de atent, apoi se uită pe ecranul lui. Nu trece mult și îl aud spunându-mi „Vă mulțumesc! O seară bună”, lucru pe care îl spusese inclusiv doamnelor care făceau parte din „cei 10”. Aud că doamna din fața mea fusese întrebată totuși dacă mai circulase altundeva în afară de nordul Germaniei, lucru la care ea răspunsese negativ, deci fusese și ea lăsată să plece.

Dragoș Obreja