Top 10 cărți citite în ultimul semestru

 

Două tulpini mai târziu, iată-ne ajunși la finalul unui an despre care cu siguranță aveam cu toții așteptări care mai de care mai diferite. După un an întreg în care diferiți politicieni s-au priceput de minune să exploateze fricile, dar mai ales ura oamenilor în contextul pandemiei, nu pot decât să mă gândesc la parcursul care ne-a făcut să ajungem aici. Dar, până atunci, am avut ocazia de a mai parcurge un nou set interesant de lecturi, astfel că îl voi distribui cu voi aici. 

10. Lifespan. De ce îmbătrânim și cum să nu o mai facem (David Sinclair & Matthew LaPlante)

Este o lucrare despre frecventele greșeli pe care le facem cu toții, atât în ceea ce privește obiceiurile nocive din viața de zi cu zi, cât și în ceea ce privește alimentația și felul în care ne raportăm la boala în sine. Practic, argumentul principal al cărții este acela că suntem încă într-un stadiu incipient (ba chiar primitiv) pentru gerontologie, unde bătrânețea este considerată o problemă de stadiu final, netratabilă, ci doar ameliorabilă. Greșeala, în viziunea autorilor, este aceea că prea puțini înțeleg că însăși bătrânețea ar trebui considerată a fi o boală de sine stătătoare. Desigur, asta contravine preceptelor religioase, care consideră îmbătrânirea ca fiind etapa finală a unei vieți deja trăite. În cuvintele autorilor: "Primele țări care vor defini bătrânețea ca boală, atât informal, cât și pe hârtie, vor schimba viitorul. Primele state care vor aloca sume mari de bani din fondurile publice pentru a completa investițiile private tot mai însemnate din acest domeniu vor prospera. Cei care vor beneficia în primul rând, vor fi cetățenii lor" (p. 280).

9. Dopamina. (Daniel Lieberman & Michael Long)

Deși nu este treaba unui sociolog să măsoare nivelul de dopamină și să îi înțeleagă implicațiile sociale, nu am putut omite această carte, din moment ce argumentele întâlnite au influență vizibilă asupra ideologiilor și valorilor indivizilor. Aflăm, de pildă, că muzica și matematica lucrează bine împreună, iar acest lucru este explicat, într-o oarecare măsură, de faptul că ambele domenii solicită un nivel dopaminergic crescut. Pare să fie o explicație plauzibilă pentru care mulți laureați Nobel sunt totodată pasionați de pictură. Atunci când vine vorba despre oameni cu vederi liberale și oameni cu vederi conservatoare, ne diferențiază numai valorile asimilate de-a lungul vieții? Nu, ar spune autorii. Descriind studiul lui Satoshi Kanazawa de la London School of Economics, autorul a observat corelații sugestive între nivelul de inteligență și ideologia respondenților: "Scorurile au fost cuplate cu ideologia politică și, astfel, a apărut o tendință remarcabil de clară. Adulții care se descriau ca fiind foarte liberali au avut scoruri mai mari la testul de inteligență decât cei care se prezentau ca simpli liberali... și această progresie a continuat în felul acesta până la cei care se declarau foarte conservatori". Totuși, există corelații cu multe alte aspecte ale vieții de zi cu zi: șansa de adulter, nivelul de fericire, probabilitatea unui divorț etc. Merită să ne oprim puțin asupra relației dintre preferința politică în SUA și satisfacția cu viața: "Un sondaj Gallup desfășurat în perioada 2005-2007 a relevat că 66% dintre republicani erau mulțumiți de viața lor, comparativ cu 53% dintre democrați. 61% dintre republicani s-au descris ca fiind foarte fericiți, însă doar mai puțin de jumătate dintre democrați au putut să spună același lucru" (p. 228).

8. Noise. Un defect al judecății umane (Daniel Kahnemann, Olivier Sibony & Cass Sunstein)

Cum se face că, având în față același pacient cu aceleași simptome, mai mulți medici emit diagnostice cât se poate de diferite? Cum se face că, în fața aceluiaș delict, mai mulți judecători emit verdicte cât se poate de diferite? Marvin Frankel, un judecător celebru al secolului trecut, atrăgea atenția asupra seriozității problemei prin care jefuitorul unei bănci federale ar putea primi orice pedeapsă între 0 și 25 de ani. Problema era întocmai aceea că varianța pedepselor era atât de mare între judecători, încât nu putea fi trecută cu vederea. Astfel, două tipuri de erori i-au atras atenția lui Frankel: noise, referitor la variațiile inexplicabile în stabilirea sentințelor, și bias, eroarea care era determinată în principal de disparitățile economice și rasiale din sistemul juridic. 

Cartea aceasta nu este numai una cu implicații sociale și culturale. Multe explicații oferite de autori sunt inclusiv de ordin statistic, dat fiind faptul că autorii învață cititorul să interpreteze corelații statistice elementare, alături de intensitatea coeficienților de corelație. 

"Când o descoperire este descrisă ca 'semnificativă', nu trebuie să extragem concluzia că efectul pe care îl descrie este unul solid. Înseamnă pur și simplu că este improbabil ca descoperirea să fie produsă numai de hazard. O descoperire poate să fie statistic foarte semnificativă și să denote totuși o corelație fragilă. Nu este nevoie decât de un eșantion foarte mare" (p. 174).

7. Klara și Soarele (Kazuo Ishiguro)

Deși nu mi-a produs aceeași impresie puternică pe care am întâlnit-o, de pildă, în Amintirea palidă a munților, Rămășițele zilei sau în Un artist al lumii trecătoare, stilul inconfundabil al lui Ishiguro este vizibil și în noul său roman. Această temă a unui destin hotărât deja de alții (pe care o întâlnim și în romanul Să nu mă părăsești și care îl urmărește pe Ishiguro multă vreme în activitatea sa literară) caracterizează intriga romanului de față, unde o serie de semi-oameni expuși în diferite magazine au menirea de a fi însoțitorii oamenilor care doresc să-i cumpere. Sub denumirea generică de PAr, acești aproape oameni, deși seamănă și se comportă în mare măsură asemenea oamenilor, au menirea de a-i însoți și respecta pe acești oameni, dat fiind faptul că se află în proprietatea lor. Abilitățile lor cognitive își păstrează caracterul limitat, din moment ce rolul lor este acela de a răspunde la comenzi. 

                "-Hei, Josie, ea e noua ta PAr? Spune-i să vină aici. 

                  -Du-te, Klara, a zis Josie. Du-te să-i saluți pe băieții ăia...

                  -Ce-i cu ea? 

                Danny s-a ridicat de pe canapea.

                -Nu răspunde la comenzi?" (p. 85)

Totuși, conceperea unor PAri din ce în ce mai inteligenți vine și cu anumite consecințe: li se sporește gradul de autonomie. Felul în care privim acest aspect ne definește multidimensional, inclusiv ideologic. În acest sens, unele personaje sunt de acord cu această autonomie, în timp ce viziunile mai conservatoare privesc mai degrabă cu teamă această autonomie a semi-oamenilor. Desigur, paralelele cu realitatea noastră sunt cât se poate de vizibile, astfel că ni se oferă prilejul de a cugeta asupra ideii unei autonomii sporite pentru astfel de entități. Or, așa cum i se explică Klarei, PAr-ul protagonist al acestui roman: "Uite care-i treaba, Klara, ideea e că în momentul ăsta toată lumea e tot mai îngrijorată în legătură cu PAr-ii. Oamenii zic că ați devenit prea inteligenți. Se tem, fiindcă nu mai pot înțelege ce se petrece în mintea voastră. Sînt oameni care vă văd ce faceți. Care acceptă faptul că deciziile și recomandările voastre sunt logice... Însă nu le place că nu știu cum ați ajuns la ele" (p. 309).

6. Între adevăr și mistificare (Stephen Davis)

Această carte vizează o serie de călătorii și demersuri ale unui reporter de investigații într-o lume a știrilor false și a teoriilor conspirației. De la scufundarea misterioasă a navei Estonia în 1994 (și despre care guvernele țărilor din zona Mării Baltice refuză și astăzi să vorbească) alături de lăsarea a 650 de cadavre pe fundul mării, până la situația lui Richard Tomlinson, un ofițer de informații de mare succes, dar care a fost demis din MI6 fără explicație în 2005. Într-un alt caz al anilor '80, Peter Wright, fost ofițer MI5, scrie cartea Spycatcher în care descrie o bună parte din aventurile sale ca ofițer de informații, expunând acolo inclusiv o serie de neajunsuri tehnice și administrative ale MI5. Guvernul britanic a făcut tot posibilul pentru ca această carte să nu vadă lumina tiparului, deși cartea fusese deja publicată în Australia. Se ajunsese în situația penibilă în care, după cum relata The Economist, orice cetățean al lumii putea citi Spycatcher, atâta timp cât nu se afla în UK. 

O altă tactică de a crea o conspirație de succes este aceea de a-ți crea propria versiune a realității, atunci când versiunile celorlalți îți pun în pericol reputația. Este cazul lui Donald Trump care, în momentul în care agentul FBI Peter Strzok se ocupa de investigația implicării rușilor în alegerile prezidențiale din 2016, Trump și echipa sa de susținători începe să răspândească informația conform căreia în FBI se află o societate secretă de agenți, menită să-l hărțuiască. Inclusiv o serie de senatori republicani adoptă această versiune Trumpistă a realității, iar ridicolul situației ajunsese la un nivel atât de vizibil inclusiv în vârful ierarhiei politice, încât a fost nevoie de cât mai multe clarificări în cadrul media: "Pe măsură ce povestea se răspândea, câțiva comentatori și umoriști de la emisiunile difuzate noaptea târziu au subliniat că, dacă ai de gând să înființezi o societate secretă, este puțin probabil să o numești... societate secretă, iar dacă ai fi un avocat cu experiență sau un agent FBI, n-ai vorbi despre asta la telefon și n-ai trimite SMS-uri despre așa ceva" [așa cum afirmase public Trump în repetate rânduri].

5. Povestea slujitoarei (Margaret Atwood)

Într-o distopie care pare să vină (și pe la noi) probabil mai devreme decât mai târziu, femeile își pierd drepturile anterioare instaurării totalitarismului, astfel că principala lor responsabilitate este aceea de a naște copii. Astfel, rutina femeilor este aceea a unui program zilnic de rugăciune, a unor cumpărături pe cartelă și, desigur, a monitorizării stării de sănătate pentru a li se verifica în principal capacitatea de a face copii. Relațiile amoroase nu sunt permise, iar singurele contacte sexuale permise sunt cele cu anumiți bărbați desemnați pentru a concepe acești copii. Dată fiind apropierea dintre protagonistă și comandant, acesteia i se oferă o "permisie" în exteriorul fortului păzit de zeci de militari înarmați, pentru a vedea cum arată noua realitate... într-un bar de noapte. Desigur, plăcerile rămân plăceri, desfrâul rămâne desfrâu chiar și într-o societate totalitară, doar că se desfășoară clandestin.

"Știrile, așa cum sunt ele: cine știe dacă e vreuna adevărată? Ar putea fi montaje vechi, ar putea fi false. Dar eu mă uit la ele oricum, în speranța de a putea citi printre rânduri. Orice știri sunt acum mai bune decât nimic" (p. 124).

4. Regândește. Forța cunoașterii lucrurilor pe care nu le cunoști (Adam Grant)

Așa cum se menționează și în subtitlu, întocmai lucrurile necunoscute nouă exercită o influență importantă asupra noastră. Tocmai de aceea, principala îndrumare a cărții este aceea a regândirii. Această regândire are rol de flexibilizare, de a ne putea adapta cognitiv la realitățile care frecvent ne contrazic valorile și ideile. Cu toții cădem în capcana aceasta: pompieri care estimează evoluția unui incendiu, investitori care estimează parcursul bursei, profesori universitari care obțin rezultate empirice care le contrazic propria ideologie etc. Înțelegerea importanței pe care o capătă adaptarea la noile realități din jurul nostru nu lasă loc de întârzieri, motiv pentru care a fi un leneș cognitiv îți poate pune viața în pericol în anumite momente. Această regândire l-a salvat pe pompierul Wagner Dodge din calea unui incediu devastator, adoptând strategia (șocantă pentru toată lumea, inclusiv pentru colegii săi) de a aprinde singur un foc artificial, minor, în calea incendiului de pădure iminent. Calculele sale s-au dovedit a fi corecte: focul a fost deviat și a putut fi stins într-un timp mai scurt. Totuși, nu toate contextele vieții de zi cu zi se pot rezolva atât de rapid. Unele intră în contrast cu înseși valorile noastre: "A fi un campion al analizei cantitative te face mai precis în interpretarea rezultatelor - cât timp acestea îți susțin opiniile. Dar dacă modelul empiric vine în conflict cu ideologia ta, abilitatea matematică nu mai este o calitate de preț; în realitate, devine un defect. Cu cât te pricepi mai bine să socotești cifrele, cu atât mai spectaculos dai greș în analiza patternurilor care îți contrazic opiniile" (p. 39).

3. Femei invizibile. Manipularea datelor într-o lume concepută pentru bărbați (Caroline Criado Perez)

Suntem atât de obișnuiți cu modul în care funcționează realitatea cotidiană, încât am fi foarte iritați să auzim că ea dezavantajează, din start, aproximativ jumătate din populația planetei. Da, ați citit bine. Iar principalul motiv nu este foarte greu de intuit: cei care au luat deciziile despre cum să arate lumea au fost, într-o majoritate covârșitoare, bărbați. Astfel, excluderea femeilor nu a fost neapărat un lucru intenționat, ci a fost o consecință indirectă a conceperii unei lumi pentru bărbați, de către bărbați. Exemplele oferite de Perez sunt foarte multe. Să începem cu toaletele publice. O toaletă a bărbaților cu cinci cabine și cinci pisoare este cu siguranță mult mai eficientă decât o toaletă a femeilor care are doar cinci cabine. Pe lângă asta, este cunoscut faptul că femeile petrec mai mult timp la toaletă decât bărbații, astfel că există consecințe vizibile: o femeie va avea de așteptat mai mult timp pentru a intra la o toaletă publică.

Un alt motiv vizează o nedreptate istorică: peste 75% din munca neremunerată a lumii este realizată de femei. Aici nu este vorba numai de creșterea copiilor, ci și de îngrijirea bătrânilor, a bolnavilor și a gospodăriei. Astfel, în timp ce, de obicei, bărbații parcurg două drumuri pe zi (casă > job și job> casă), femeile trebuie să parcurgă mai multe drumuri repetitive. Această particularitate are și consecințe de ordin fenomenologic: însăși modul în care sunt proiectate și întreținute aceste drumuri favorizează călătoriile realizate de bărbați. În cadrul datelor culese de Perez privind țări din America Latină, drumurile principale au prioritate la modernizare întrucât acestea sunt mult mai circulate de către bărbați, în timp ce aceste măsuri au fost luate în consilii conduse doar de (ghiciți 😁)... bărbați! Nu mai este un secret faptul că drumurile adiacente și drumurile greu accesibile sunt mai degrabă parcurse de femei, mai ales de cele care nu mai au și timp rămas pentru a avea un job clasic, remunerat. Dacă voi discuta toate exemplele, ar fi nevoie de alte câteva pagini dedicate doar pentru această carte, astfel că este mai bine ca cititorul să o descopere de unul singur.

Expunând un alt citat sugestiv pentru valențele fenomenologice ale unor tehnologii concepute de bărbați: "Ținând cont de faptul că atacurile de cord ale femeilor pot nu numai să se prezinte diferit, dar pot fi de fapt diferite din punct de vedere mecanic, tehnologia pe care am dezvoltat-o pentru a investiga problema poate să nu fie potrivită pentru inima femeilor. De exemplu, un atac de cord este diagnosticat în mod tradițional cu ajutorul unei angiograme, ceea ce va arăta unde există artere obstrucționate. Dar femeile nu au adesea artere obstrucționate, ceea ce înseamnă că scanarea nu va prezenta anomalii, iar femeile care se prezintă la spital cu angină (durere în piept) pot fi pur și simplu externate cu un diagnostic de 'durere toracică nespecifică'..." (p. 238)

2. Arta măcelăritului. Cum s-a luptat Joseph Lister să transforme sinistra lume a medicinei victoriene (Lindsey Fitzharris)

Rar am putut citi o istorie medicală a chirurgiei descrisă mai "pe viu" decât în cartea scrisă de Fitzharris. Avem aici expuse o serie de relatări chirurgicale din epoca anterioară anestezicelor, când orice intervenție trebuia să se realizeze cât mai repede cu putință, pentru ca agonia să fie cât mai scurtă posibil. Desigur, existau și numeroase greșeli chiar și în rândul celor mai reputați chirurgi. Descriind o astfel de greșeală a reputatului chirurg Robert Liston: 

"Viteza lui Liston era și o binecuvântare, și un blestem. Într-un rând a tăiat din greșeală testiculele pacientului odată cu piciorul pe care-l amputa. Cea mai faimoasă (și probabil apocrifă) gafă a lui a implicat o operație în cursul căreia a lucrat atât de repede încât i-a retezat trei degete asistentului său și, în timp ce schimba lamele, a tăiat și haina unui spectator. Atât asistentul, cât și pacientul au murit ulterior de gangrenă, iar nefericitul gură-cască din public a decedat pe loc, de spaimă. Este singura operație despre care se zice că a avut o mortalitate de 300%" (pp. 17-18).

Ulterior, Joseph Lister, un quaker sobru care a preluat interesul pentru știință de la tatăl său, avea să schimbe fața chirurgiei victoriene, dar cu un efort inuman. Vestea că va dori să devină chirurg într-o epocă fără anestezice i-a șocat pe toți, dat fiind faptul că anii 1850 acordau chirurgului același prestigiu profesional pe care îl avea un măcelar, iar o astfel de profesie cu siguranță nu avea să se potrivească unui eminent student cum era Lister. Odată rezolvată problema anestezicelor, pacienții puteau acum să suporte orice intervenție chirurgicală, oricât de dureroasă, ceea ce ameliorează efortul oricărui chirurg. Totuși, problemele chirurgiei victoriene nu au ajuns nici pe departe la final: lipsa substanțelor de dezinfectare din sălile de operație creau spații pentru milioane de bacterii, alături de mirosuri de nedescris, toate acestea sporind adesea mortalitatea post-operatorie a pacienților. Aceleași probleme se aflau și în spațiile de disecție: "Una dintre cele mai groaznice priveliști... a fost cea a șobolanilor rozând vertebre umane sângerânde și a stolurilor de vrăbii care ciuguleau rămășițele de țesut pulmonar spongios. Meseria asta nu era pentru toată lumea" (p. 53).

Odată cu avansul vertiginos al lui Joseph Lister în carieră, preocuparea sa constantă a fost pentru demonstrarea rolului tratamentelor antiseptice în diminuarea ratei mortalității pacienților care au suferit intervenții chirurgicale. Avea mult de luptă în comunitatea medicală, dat fiind faptul că mulți erau medicii care refuzau să creadă că anumite creaturi mici și invizibile ucideau pacienți. Termenul utilizat de Lister, cel de "germeni", a fost frecvent contestat de colegii săi, unii considerându-i publicațiile ca fiind "panicarde". Nici măcar revista The Lancet nu agrea o astfel de denumire. 

Totuși, nu putem să nu menționăm faptul că tot efortul lui Lister s-a dovedit a fi pe merit, însă tot parcursul pe care Joseph Lister l-a avut în viața sa profesională merită să fie descoperit pe îndelete de către cititor.

1. Drumul spre nelibertate. Rusia, Europa, America. (Timothy Snyder)

Foarte bună mai ales în vremuri de criză, cartea lui Timothy Snyder, profesor de istorie la Universitatea Yale, arată cât de ușor ne pot fi discreditate valorile și principiile prin intermediul social media. Desigur, Rusia este exemplul contemporan prin excelență, date fiind investițiile fără precedent în tehnologia cibernetică. Practic, elitele politice ale lumii, oricât de agresive ar fi ele, sunt conștiente de faptul că atacurile militare nu mai sunt astăzi la fel de ușor de pus în practică cum erau pe vremuri, motiv pentru care o strategie mai bună este aceea a destabilizării din interior a unui popor, iar Vladimir Putin pare să cunoască foarte bine acest truc. De ce acest interes al liderului de la Kremlin pentru destabilizarea vecinilor săi strategici? Motivul oferit de profesorul Snyder ține de politica imperialistă preluată de la Ivan Ilin, filosoful fascist pe care Putin l-a menționat în repetate rânduri în discursurile sale publice. Multe dintre concepțiile lui Ilin arată inclusiv agresivitatea contemporană împotriva Ucrainei:

"Cultura rusă, scria Ilin, aducea automat o 'uniune fraternă' oriunde ar fi ajuns puterea rusească. Ilin punea 'ucraineni' între ghilimele, pentru că le nega existența separată din afara organismului rus. A vorbi despre Ucraina însemna a fi un dușman de moarte al Rusiei. Ilin considera de la sine înțeles că o Rusie postsovietică va include Ucraina" (p. 28).

S-a văzut acest lucru foarte clar în 2014, odată cu anexarea Crimeei. Putin preia inclusiv strategia discursivă a fascistului Ilin, care spunea că absolut toate bătăliile Rusiei, indiferent de locație și de motiv, au de fapt un caracter defensiv. 

Numai că astăzi, majoritatea bătăliilor s-au mutat în sfera digitală, iar România este una dintre principalele ținte vizate. Așa cum am spus, direcția principală este aceea a destabilizării unei populații din interior. Nu poți forța militar România să iasă din NATO sau UE cu forța. Însă ce se întâmplă atunci când românii încep să nu-și mai dorească NATO și UE? Aici situația e cu totul alta. Un exemplu important al implicării Rusiei în plan digital în politica externă a altor state pare să fi influențat considerabil două evenimente majore: victoria lui Donald Trump în SUA și ieșirea din UE a Marii Britanii. În ceea ce privește al doilea eveniment, profesorul Snyder relatează:

"Toate posturile de televiziune rusești importante, inclusiv RT, au susținut votul pentru ieșirea din UE în săptămânile dinaintea consultării publicului din 23 iunie 2016... Troli ruși, oameni vii care participau la dialoguri cu votanții britanici, și boți rusești de Twitter, programe informatice care trimiteau milioane de mesaje țintite, s-au angajat masiv de partea campaniei pentru Brexit. Patru sute nouăsprezece conturi de Twitter care au postat despre Brexit au fost localizate la Agenția pentru Cercetarea Internetului din Rusia..." (p. 99).

În cazul lui Donald Trump, implicarea Rusiei nu a avut loc numai în timpul alegerilor din 2016, ci cu mulți ani înainte. Întâi de toate, Trump trebuia să fie făcut să arate "prezidențiabil", dat fiind trecutul lui de om de afaceri care pierduse deja active în valoare de milioane de dolari. Cum Sputnik este o mașinărie de propagandă ruseascsă foarte activă, era inevitabilă interferența ei în asigurarea victoriei lui Trump: 

"Mașinăria mass-media rusească lucra în beneficiul lui Trump. Un jurnalist rus a explicat ulterior: 'ni s-au dat instrucțiuni foarte clare: de a-l prezenta pe Donald Trump în mod pozitiv și pe adversara lui, Hillary Clinton, în mod negativ'. Canalul de propagandă rusească Sputnik a folosit pe Twitter haștagul #crookedhillary - un gest de respect și susținere față de Trump, dat fiind că expresia era a lui - și, de asemenea, a asociat-o pe Clinton cu războiul nuclear. Trump a apărut la RT pentru a se plânge că mass-media americană era neonestă, ceea ce pentru RT era reprezentația perfectă: întreaga ei rațiune de a exista era expunerea unicului adevăr că toată lumea minte, și iată un american care spunea același lucru" (p. 195).

Cine nu cunoaște istoria recentă este condamnat să o repete. Pentru mine, este suficient să văd amploarea pe care pagini de Facebook precum Sputnik Moldova-România și alte pagini satelit răspândesc cu o viteză alarmantă știri menite să discrediteze eforturi și alianțe construite în timp. Asta nu e tot: inclusiv conturile care distribuie și comentează astfel de postări sunt frecvent conturi false, menite să umfle artificial impactul unor mesaje transmise digital. 

Dragoș Obreja