Anii treizeci - eseu descriptiv

 

În cartea sa publicată inițial în 1995, Ornea sintetizează foarte coerent principalele tensiuni ale anilor treizeci, centrate pe specificul și avansul rapid al mișcării legionare din România. Autorul arată cum anii treizeci din România fuseseră acaparați de publicații și aderenți de extrema dreaptă, în timp ce cele de stânga puteau fi numărate pe degete. Desigur, popularitatea legionarismului crește și mai mult odată cu avântul regimurilor din Italia și Germania, comparațiile ajungând adesea până în situații de-a dreptul contradictorii: în timp ce promotorii naționalismului criticau adoptarea unei “forme” europene în cadrul “fondului” românesc autohton, aceiași promotori nu aveau nici o problemă în a împrumuta forme specifice fascismului italian (cum a fost cazul corporatismului lui Manoilescu) sau antisemitismului german (cum a fost cazul cuziștilor). Până în momentele în care mișcarea legionară ajunsese să se compromită prin asasinatele oamenilor politici, ea avea susținerea majorității covârșitoare a scriitorilor și academicienilor din spațiul românesc. Totuși, scriitori precum Mircea Eliade încep să critice mișcarea “De revoluții politice și politicizante ne-am săturat. De revoluția care să copieze pe Lenin sau pe Hitler ne-am săturat. Cred că nu e tânăr conștient din această țară căruia să nu i se fi acrit de Karl Marx, de atâta Mussolini, de atâta comunism, fascísm, corporatism și mai știu eu ce” (Câteva cuvinte mari, Vremea, 10 iunie 1934). 

Mișcarea legionară ia avânt prin șarmul unui tânăr pe nume Corneliu Zelea Codreanu, care câștigase foarte repede simpatia publică prin aura sa simplistă, dar și prin îmbrăcarea straielor populare românești. Într-un mod foarte georgsimionesc (sau o fi fost invers?) la nunta lui Codreanu au fost invitați între 80.000 și 100.000 români. Treptat, încep tensiunile dintre Codreanu și A.C. Cuza, care în acele momente era decanul Facultății de Drept unde învăța Codreanu. Din acel moment, Codreanu se duce la Grenoble pentru a-și pregăti doctoratul în Drept, însă pică un examen. Printre cerințele impuse celor care doreau să devină legionari se număra purtarea unei cămăși verzi, care era “simbolul primăverii neamului românesc”, dar și centură, cizme și căciulă pe timpul iernii. În urma diferitelor atacuri brutale sau crime realizate de către legionari, Codreanu reușește de fiecare dată să scape de acuzațiile procurorilor, motivând că nu era la curent cu activitățile membrilor agresivi din organizația sa. Asemenea mișcărilor “suveraniste” din ziua de azi, mișcarea legionară a beneficiat din plin de contextul social și economic nefavorabil: “Criza economică, cu efectele ei dezastruoase pe plan social în general, dar în mediile tinere în special, a îndeplinit un rol favorizant, adesea de seamă, în acest act de fortificare și extindere a mișcării legionare. Legiunea utiliza, ca și comuniștii, o propagandă populistă. Iar populismul, împreună cu factorul moral și cel religios, prindea în mase și chiar printre intelectuali” (p. 239). În urma tuturor acestor dinamici nefaste oricărui regim democratic, ministrul de externe Titulescu propune prim-ministrului Duca să reconfirme actul de dizolvare a Gărzii de Fier, în 1933, măsură confirmată pe 9 decembrie. 

Douăzeci de zile mai târziu, Duca este asasinat pe peronul gării Sinaia, timp în care Zelea Codreanu se afla ascuns în casa conspirativă a verișoarei Elenei Lupescu. Ironic, guvernul se gândește că o măsură de tolerare a extremismului ar fi binevenită, motiv pentru care finanțează mai multe adunări legionare, punând la dispoziție chiar și anumite trenuri pentru așa-zisele congrese studențești. Sigur că această relaxare a adus consecințe imediate, trenul legionar oprind la Sinaia și profanând placa comemorativă a lui I.G. Duca, asasinat recent. Odată ce Codreanu înființează Partidul Totul pentru Țară pentru a reintra în legalitate, țărănistul Maniu comite o mare greșeală politică, făcând alianță cu Codreanu pentru a împiedica guvernul să câștige alegerile. Această mișcare a funcționat, guvernul obținând doar 35,92% la alegerile din 1937, țărăniștii obțin 20,40%, iar legionarii 15,58%. Carol al II-lea îl propune pe Octavian Goga pentru a realiza un guvern de tranziție, după care îl demite cu acordul lui Maniu și Brătianu și îl impune pe Miron Cristea la cârma noului guvern din 1938. Evident, guvernul a fost unul puternic autoritar, decretându-se cenzura și starea de asediu, dar și suspendarea constituției din 1923. De asemenea, toate partidele au fost dizolvate. În cuvintele autorului “Regimul dictatorial, atât de dorit de Codreanu, se realizase. Numai că dictatorul nu era Codreanu, ci regele... Peste câteva zile a fost oricum desființat, alături de toate celelalte [partide]… Pe lângă sediile legionare, au fost închise și magazinele sau restaurantele lor, considerate de guvern drept localuri de întruniri politice” (p. 249). Este momentul în care începe vendeta legionară împotriva lui Nicolae Iorga, acuzat ca fiind principalul responsabil pentru măsurile dictatoriale. Treptat, reîncep procesele împotriva legionarilor, noul prim-ministru, Armand Călinescu, fiind neînduplecat în intenția sa de a lichida mișcarea legionară pentru toate crimele și instabilitatea generate până atunci. Totuși, după cum bine argumentează Ornea, aceste măsuri erau, după un anumit punct, contraproductive, întrucât “Le sporeau aura de martiraj, cu care oricum se lăudau” (p. 252).

Pe 15 noiembrie 1938, Carol al II-lea face mai multe vizite în străinătate, printre care și în Germania, unde apropiații regelui l-au sfătuit să discute cu dictatorul german despre chestiunea legionară. Deși nu există dovezi concludente care să confirme că ar fi primit sprijinul lui Hitler, regele ordonă lichidarea lui Codreanu, aflat în acele momente la închisoarea din Râmnicu Sărat. Astfel, Carol al II-lea credea că va pune capăt mișcării legionare, dar se înșelase. În scurt timp, un grup de legionari din Prahova îl asasinează pe Armand Călinescu în zona Cotroceniului, în drumul său spre casă. Odată ce Horia Sima preia conducerea mișcării legionare, aceasta organizează un puci pe 3 septembrie 1940. Puciul reușește în mai multe orașe din România, dar eșuează tocmai la București, însă toată această agitație îl alertează pe rege, care are nevoie de o mână de fier și îl desemnează pe Ion Antonescu în funcția de prim-ministru. În acest context, aflăm că “convorbirea a fost tensionată, generalul reproșându-i regelui că e vinovat pentru dezastrul țării... trebuia să fie un guvern de uniune națională, din care să facă parte și legionarii ca titulari la trei ministere mai puțin însemnate” (p. 258). 

Totuși, în urma unei alte gafe politice majore din partea lui Maniu și Brătianu care rămăsese necooperanți și refuzaseră să-și desemneze miniștri în noul guvern, se formează un guvern minoritar în totalitate legionar, condus de Antonescu. În foarte scurt timp, generalul îl anunță pe ambasadorul Germaniei, Fabricius, că intenționează să instaureze propria sa dictatură, iar legionarii puneau deja presiuni pentru abdicarea deîndată a regelui. Totuși, tensiunile apar imediat și în interiorul mișcării legionare, căci o importantă facțiune a acesteia considera că conducătorul de drept trebuie să fie Ion Zelea Codreanu, tatăl căpitanului: “Prof. Codreanu cerea să fie recunoscut Șef al Legiunii în virtutea faptului că este tatăl Căpitanului, adică voia să pună în aplicare principiul eredității pe care tocmai fiul său îl declarase nepotrivit pentru a servi de criteriu la alegerea cadrelor de conducători” (p. 261). 

De obicei, extremiștii și dictatorii nu se înțeleg multă vreme între ei. Planul legionarilor era acela de a-și răzbuna camarazii morți, asasinând mai mulți reprezentanți ai partidelor democratice, însă Antonescu se opune vehement, plasându-i pe foștii demnitari în domiciliu obligatoriu, ceea ce putea reprezenta o formă de protecție a acestora. Antonescu afirma că acești demnitari nu pot fi sancționați în absența unui proces echitabil, însă legionarii vedeau în asta o tergiversare complotistă din partea generalului. După asasinatul de la Jilava (26-27 noiembrie 1940) când legionarii ucid 64 de deținuți politici, cresc tensiunile dintre aceștia și Antonescu, care îi cere lui Sima predarea imediată a asasinilor. Foarte interesant este momentul când Antonescu cere o întrevedere, la Berlin, cu Hitler. Acesta o primește pentru 15 ianuarie 1941, iar Horia Sima era și el solicitat să participe. Marea gafă a lui Sima a fost aceea de a refuza să o facă, crezând că astfel va putea evita potențialele certuri cu dictatorul german, dar reacția a fost fix inversă: “Hitler a considerat refuzul drept o ofensă. Se pare că la întrevedere Antonescu a căpătat îngăduința lui Hitler de a înlătura Legiunea din conducerea statului... Legionarii lui Sima erau în alertă, pregătind planuri de atac sau contraatac” (p. 271). Treptat, legionarii creează proteste de stradă, cerând “înlocuirea tuturor persoanelor masoníce iudaizate din guvern”. Începuse rebeliunea. La București, legionarii scot în stradă diferite tancuri din uzina Malaxa, îndreptându-le spre Armată, dar acestea vor fi imediat paralizate. Antonescu ordonă arestarea imediată a lui Sima, care era de negăsit. Cu toate acestea, începutul anului 1941 duce la sfârșitul mișcării legionare, de a cărei rebeliune se desolidarizaseră mulți membri, inclusiv Ion Zelea Codreanu. După câteva decenii, constatăm că această mișcare era una plină de paradoxuri și contradicții pe care nu le-au putut clarifica niciodată. În cuvintele autorului: “Cum se putea concilia violența cu spiritul milei creștine pe care îl predica, deopotrivă, mișcarea legionară? Era, oricâte explicații s-ar fi găsit, o contradicție în termeni… chiar naționalismul șovin era contrazis de principiul fundamental al ortodoxiei creștine, mila față de semen” (pp. 282-283).