Despre un roman cu totul altfel

De-ale Karamazovilor

Din moment ce mari entități precum Albert Einstein și Sigmund Freud considerau că Frații Karamazov este cel mai bun roman scris vreodată, evident că n-o să mă las nici eu mai prejos. Dincolo de orice glumiță, cred că afirmația aceasta este mai mult decât justificată.  Îmi aminteam amuzat de remarca profesorului de istorie din liceu, înainte de toate un om deosebit, care își amintea de un cadru didactic universitar ce obișnuia să se pună pe sine înaintea specialiștilor consacrați ai aceluiași domeniu, spunând: "După părerea mea, dar și a altor oameni de știință...". 

Este un lucru deja cunoscut acela că romanul se remarcă printr-o complexitate veritabilă. Pe lângă prezentarea a trei concepții diferite despre viață, a trei viziuni total opuse- sugerate prin prezența celor trei frați-, Dostoievski conturează o tehnică polițistă cel puțin interesantă. Dmitri, fratele cel mare, este individul centrat pe trăirile trupești, pe instinct și pe dragoste, tema romanului concentrându-se în mare parte în jurul său. Urmează Ivan Fiodorovici, individul care nu-și poate explica rațional de ce Dumnezeu ar crea o astfel de lume și, în final, mezinul, Alexei, fratele credincios ce își dedică viața unei credințe sincere și necondiționate. Principalul factor perturbator este Smerdeakov, fratele ilegitim al celorlalți trei, în jurul său și al lui Dmitri gravitând o influență polițistă cu adevărat surprinzătoare, până în momentul în care unul dintre ei recunoaște că l-a omorât pe tatăl lor, Feodor Pavlovici Karamazov. Anumite tehnici contribuie la sporirea suspansului romanului, unul dintre acestea fiind atitudinea lui Dmitri, care afirma mereu că are de gând să își omoare tatăl.

Cred că o detașare de influența polițistă este mai mult decât necesară, fiindcă nu aceasta este cheia principală a abordării romanului. Personal, am observat o gravitare în jurul tentei filosofice, pe care autorul o construiește cu mult tact și care tinde să fie elementul principal de analiză. La urma urmei, putem spune că cei trei frați au fiecare câte o direcție filosofică asupra vieții.
Alioșa este acel tânăr simplu și sincer, nefiind capabil să mintă cu intenție pe parcursul romanului. Sugestivă este una dintre replicile lui, când stă de vorbă, spre exemplu, cu Katerina Ivanonvna:

"-Trebuie să vă mai spun, rosti Alioşa cu o voce tremurătoare, ce s-a petrecut adineauri între el şi tata. Şi-i descrise scena dintre cei doi, povestindu-i cum fusese trimis după bani, cum după aceea Dmitri intrase buzna în casă, snopindu-l în bătaie pe bătrân, şi cum, în cele din urmă, insistase din nou cu tot dinadinsul să meargă la dânsa şi să-i spună din partea lui „rămas-bun”… Pe urmă a plecat la femeia aceea… adăugă Alioşa cu glas scăzut."

Trufia tatălui și patima viciilor trupești fac din tatăl lor un exemplu imoral, conturat în jurul unei sfere egoiste evidente. Se interesează de situația banilor săi dintr-o anumită arie, de situația pământurilor din alta și astfel insistă în manipularea celorlalți în funcție de propriile interese. Satisfacerea propriului egoism îi aducea prilej de bucurie, sugestivă fiind comportarea lui, pe care o voi surprinde într-un mic fragment.

"Bătrânul era într-al nouălea cer; ticlui la iuţeală biletul, trimise apoi după cai, porunci o gustare, coniac. De obicei, când avea un prilej de bucurie, era grozav de expansiv; de astă dată însă căuta să se stăpânească. 

Nu suflă nici un cuvânt, bunăoară, despre Dmitri Fiodorovici. Şi nu părea câtuşi de puţin emoţionat de faptul că se despărţea de fecioru-său. S-ar fi zis că nici nu găsea măcar ce să-i spună. „Probabil că-i sătul pânăn gât de mine”, se gândea Ivan Fiodorovici, băgând de seamă lucrul acesta. Numai atunci când îl petrecu până în prag, bătrânul începu să se agite şi dădu să-l îmbrăţişeze. Ivan Fiodorovici însă se grăbi să-i întindă mâna, căutând să scape de pupături. Bătrânul prinse numaidecât mişcarea şi se opri."

Un anumit element al romanului mi-a trezit însă o oarecare doză de scepticism. Ajungem în momentul procesului lui Dmitri Fiodorovici, acuzat de paricid. Este descrisă imensitatea procesului, cu sute de oameni prezenți pentru a asista la proces. Încep pledoariile avocatului și procurorului, care vorbesc fiecare câte 30-40 de pagini. Destul de bizar, mai ales când am analizat ceva mai atent limbajul fiecăruia. În calitate de specialiști ai Dreptului, limbajul lor este cât se poate de colocvial, acest lucru dându-mi de gândit dacă constituie o greșeală de abordare literară sau pur și simplu aceasta era modalitatea de abordare a unor astfel de indivizi în Rusia secolului XIX.

"— Atunci când inculpatul a fost arestat la Mokroe, spuse procurorul, ca şi când şi-ar fi reamintit deodată de ceva, toată lumea care era de faţă v-a văzut cum aţi dat buzna din odaia vecină strigând: „Numai eu sunt vinovată, împreună trebuie să mergem la ocnă!” Prin urmare, în momentul acela şi dumneavoastră aţi fost convinsă că-şi omorâse tatăl.

— Nu mai ţin minte ce-am simţit atunci, răspunse Gruşenka. Auzeam pe toată lumea strigând că l-a omorât pe taică-său, şi în momentul acela mi-am dat seama că totul s-a întâmplat numai din vina mea, că numai din pricina mea l-a ucis. Dar când mi-a mărturisit cu gura lui că e nevinovat, l-am crezut pe cuvânt, aşa cum îl cred şi acum şi am să-l cred totdeauna: omul ăsta nu e în stare să mintă!"

Judecata este construită în așa fel încât să fie una de anvergură, observabil fiind interesul autorului pentru acest domeniu juridic.
Cine este oare adevăratul criminal? Ce se întâmplă cu Smerdeakov și cu Dmitri în final? Toate acestea le va descoperi cititorul în urma unei lecturi atente, dar binevenite a romanului. Țin doar să amintesc că romanul se termină cu o înmormântare, la care asistă mezinul familiei, Alexei Fiodorovici. Dincolo de toate, anumite gânduri și trăiri de-ale personajelor rămân veșnic nespuse.
Pentru mine, un subiect interesant al romanului este discrepanța filosofică dintre Alexei și Ivan Fiodorovici. Ambii ipostaziază trăsăturile fundamentale de abordare a naturii originare. În timp ce Alexei vede în Dumnezeu singura soluție de înțelegere a lumii, prin pace și iubirea aproapelui, Ivan se centrează pe dezastrele provocate de același Dumnezeu, din această cauză punând la îndoială existența Sa. Abordarea sa nihilistă, ori "aproape nihilistă" este de asemenea fundamentală, fiind un fel de generalizare cheie a principalelor concepte lumești, pe care Dostoievski le surprinde într-un mod ireproșabil, așa cum am crezut întotdeauna, atât eu, cât și Einstein și Freud. 😂


Dragoș Obreja