Noua viață de p-aci (RO/EN)
Este un moment inevitabil (pentru cei mai mulți dintre noi) acela în care ești nevoit să te desparți de părinți și să mergi într-un nou mediu, cu totul străin. Recent adaptat cu noul mediu, îi dau dreptate unui amic de-al meu, care se pare că mă cunoaște mai bine decât mă așteptam. Încă din timpul verii, mi-a spus "Dragoș, ai să vezi că-ți va prii mediul universitar așa cum niciunul n-a făcut-o".
În urma unui test de temperament de la modulul psihopedagogic, mi-a fost confirmat ceea ce doar bănuiam până la acel moment(de aceea e bine ca uneori să ți se poată confirma și din exterior): sunt tentat de planurile pe termen lung, pe care le susțin temeinic. Totodată (sincer să fiu, mă simțeam oarecum ca la horoscop) cică sunt axat pe o stare certă, neschimbătoare, care să îmi favorizeze finalizarea planurilor. În afara unei mici excepții, sunt de acord. Excepția era problema mea dermatologică care îmi provocase durere două săptămâni: chist sebaceu infectat în zona gâtului. Din cauza lui, avusesem grijă să pun în alertă tot Bucureștiul. Bineînțeles, vizita la dermatolog era mai mult decât necesară. Că doar am ajuns în București, ce mama mă-sii?! Mă rezolvă ăștia imediat, că doar îs cei mai buni din țară. Doctorița mă studiază atentă și îmi spune că operația este inevitabilă, însă abia după ce infecția dispare. Începuse o conversație în toată regula între ea și mama:
Astfel, mi-a prescris două antibiotice și o cremă. Primul efect al antibioticelor l-am simțit luni, la cursul de antropologie, când nu mai simțeam durerea infecției. Joi, la psihologie socială, a doua minune, apăruse o spărtură în chist, prin care se scursese toată infecția cu ajutorul final al unui medic. Sfântul antibiotic își făcuse efectul. Ce bine e să poți îmbrăca o cămașă, să pui capul liniștit pe pernă ori să îl miști în dreapta și în sus fără să mai simți o durere cruntă. Cam acesta a fost, foarte sumar, rezumatul întâmplării ce mi-a pricinuit atâta suferință și suspin. 😀
Pe lângă asta, foarte sesizat a fost și accentul moldovenesc, notat cu niște feedback-uri cum ar fi: "Uiteee ce drăguț sună!", "E adevărat că voi spuneți barabule bătucite la piure?" sau "Ai văzut vreodată un viol pe acolo?" . Parcă mi se face uneori un dor nostalgic de Mama Moldova, unde nu îți observă nimeni accentul străin.
Se pare că am ajuns acolo unde îmi propusesem de la bun început. E rândul schimbărilor pozitive, care sunt mai mult decât evidente. Din câte am văzut de cele mai multe ori, oamenii nu sunt la fel de indiscreți ca în zona natală. Nu se holbează la tine când stai de vorbă în metrou sau pe stradă. Cu toții sunt ocupați cu propria viață. Citesc o carte, stau cu căștile în urechi sau vorbesc la telefon. Devin chiar și eu indiscret atunci când recunosc conturul unei cărți din metrou, semnată Agatha Christie. Mă aplec, mai mult sau mai puțin subtil, pentru a vedea titlul cărții. Văzusem Nemesis. Eram cât pe ce să inițiez o conversație în metrou cu doamna respectivă, spunându-i cât de mult mi-a plăcut romanul, dar niște bătrâne îmbrăcate în negru deja mă priveau cam ciudat, așa că decisesem să renunț la idee.
De asemenea, de remarcat este și noua gândire, noul sistem paradigmatic al profilor universitari. Am fost plăcut impresionat să văd că la Sociologie nu se practică instrucția militar-comunistă, care încă există la unele facultăți. Ești prezent la cursuri, știi ce să spui la seminar. Nu ești prezent la cursuri, ești într-o ceață mai mare ca în noiembrie la 6 dimineața. Ipotezele sunt destul de valide, zic eu 😅.
Frumos e că ei nu sunt interesați de viața ta personală. Își predau cursul, unii într-un mod mai interactiv ca alții, în timp ce ți se recomandă în fiecare săptămână cărți noi de citit.
Am avut ocazia, desigur, să cunosc astfel de profesori pe care deja îi admir și mă întristează gândul că aceste cursuri se vor termina după un semestru. Sunt oameni dedicați, cu scrieri în domeniul lor recunoscute la nivel național și internațional. Astfel, celor doi profesori din liceu pe care îi admiram la rang de ideal li se adaugă alți trei din facultate. Stimulul de bază este cel al încurajării raționale și creative. Ești încurajat să gândești, să îți exprimi ideile, dincolo de materia din liceu ce te obliga doar să o memorezi mot-a-mot. Cred că un mediu nou, lipsit de frustrare; un mediu care să nu mai creeze teamă și angoasă era mai mult decât așteptat, măcar aici, la un domeniu ce se cere a fi puterea exemplului în detașarea de vechiul regim, puternic întipărit în mentalul colectiv. La modulul psihopedagogic am reușit să învăț că profesorul chiar poate fi o schimbare, că ideea Ești profesor, ești muritor de foame nu ilustrează decât frustrarea celui care o spune, surprinzând cât de neîmplinită a fost viața sa. De ce să fii frustrat, când îți cunoști materia atât de bine? Am avut atâtea cazuri în trecutul meu de elev, încât nu mai ieșeam din butoiul cu melancolie cu gândul la astfel de cazuri. De la profesorii de tip URSS, care spuneau că Ați venit aici la uman ca să scăpați de matematică și fizică, iar colegii voștri de acolo se chinuie încontinuu. Sincer să fiu, nu știu de ce s-ar chinui, atâta timp cât, cel mai probabil, a făcut parte din opțiunea lor de la sfârșitul clasei a VIII-a. În majoritatea cazurilor, situația s-a remediat prin transfer, astfel că nu văd unde poate fi vorba de chin. Ia să intru eu în voi, că sunteți la uman. Stați liniștiți, din fericire nu mai era atât de răspândită mentalitatea asta, ca acum 10 ani, spre exemplu. Ea exista doar la acei profesori care încă mai scriau: cîrnat, a strînge și Prîslea cel voinic. Personal, venisem la uman cu gândul din gimnaziu că aveam să fac mai multe ore de geografie (da, până într-a 11-a în mintea mea era doar geografie). Totodată, am avut și mai multe ore de istorie și socio-umane, care îmi plăceau la nebunie grație unor profesori ce știau să își facă treaba cum trebuie.
În mâna stângă țin Război și pace de Tolstoi, iar în dreapta Psihologie socială experimentală, de Drozda-Senkowska. Se pare că metoda nu a dat cine știe ce roade. Nu-ți iese mereu când vrei să citești prea mult într-un timp din ce în ce mai scurt. Se pare că nu sunt mereu capabil să îmbin utilul cu plăcutul.
Noua rutină salvatoare a apărut și ea. Imediat după cursuri, iau metroul de la Izvor până la Piața Unirii, către Biblioteca Națională. Chiar mă întrebam de ce închide la 8 seara? Termin cursurile uneori la 10, uneori la 12, alteori la 16 și restul orelor rămase până la închidere trec foarte repede, prea repede pentru atâtea lucruri de citit și de scris. Nu exagerez deloc, sunt în stadiul în care 8 ore petrecute într-o zi la bibliotecă mi se par cu adevărat insuficiente. Spațiul, deși este imens (sincer să fiu, m-am rătăcit rău de tot de vreo 3 ori prin bibliotecă, încercând să ajung înapoi de la baie la biroul meu), este și foarte foarte intim. Este exact liniștea de care ar avea nevoie oricine. Unii stau pe laptop cu căștile în urechi, alții tehnoredactează serios pe laptop așa cum fac și eu acum, în timp ce majoritatea nu abandonează cartea din mână decât pentru o mică pauză de cafea.
Wow, și orașul este cu adevărat imens. Apar consecințele de rigoare: una din 5-6 mașini este de poliție. Inițial, mă simt cu o oarecare angoasă. În vremurile bune din orașul natal, vedeam o mașină de poliție doar în fața Poliției, iar acum se aud mașini cu sirenele mereu pornite, unii polițiști vorbind chiar și la stația aceea a lor, prin care obligă coloana de mașini să treacă pe roșu: Înaintează, înaintează, suntem în misiune. V-ați prins deja, aici aglomerația este cu adevărat infernală, mai ales pentru cineva venit din "provincie".
Ca o scurtă sinteză, mediul nou, mentalitățile noi, spațiul deschis de la etajul 2 al Bibliotecii Naționale, cluburile interesante, librăriile imense, parcurile bune să te pună pe gânduri serioase, mai ales când acum pot să întorc gâtul în dreapta fără să fiu nevoit să o fac cu tot corpul. Ce mai poți să vrei de la viață?
-Did he hit something in that area?
-No, I do not think so.
-Did he cut the area improperly? Or is it stressed?
My mother was waiting to hear that. He basically lifted his ball to the net.
- Yeah, it's always stressing. He wants to prepare for everything and always be the best. He wants to read all the books and respond to all the courses.
Then, the doctor was talking to me this time:
- Trust me, young man, it's not worth it to spoil your health. I know what I'm saying. In a few years, the mediocre of your group will be your boss. Put health first, a 9/10 mark does not ruin sometimes.
So she prescribed me two antibiotics and a cream. The first effect of antibiotics was felt on Monday at the anthropology course when I did not feel the pain of the infection. On Thursday, in social psychology, a second miracle, there was a break in the cyst, where all the infection had gone through with the help of a physician. The holy antibiotic had its effect. How good it is to be able to put on a shirt, put your head on the pillow or move it right and up without feeling a bit of pain. This was, very briefly, the summary of the incident that caused me so much suffering and sigh.
Besides this, the Moldovan accent was noted with some feedbacks such as: "Look how nice it sounds!", "Is it true that you say barabula beaten to mashed?" or "Have you ever seen a rape there?" . It seems like a nostalgic longing for Mother Moldova, where nobody noticed you the foreign accent.
It seems that I have arrived where I had proposed from the very beginning. It's the turn of positive changes that are more than obvious. As I have seen most of the time, people are not as indiscreet as in their home area. They don't stare at you when you talk in the subway or on the street. They are all busy with their own lives. I'm reading a book, sitting with my headphones or talking on the phone. I even become indiscreet when I recognize the outline of a book in the subway, signed by Agatha Christie. I lean, more or less subtly, to see the title of the book. I saw Nemesis. I was about to start a conversation on the metro with that lady, telling him how much I liked the novel, but some old black women already looked a little weird, so I decided to give up the idea.
Also remarkable is the new thinking, the new paradigmatic system of university professors. I was pleasantly impressed to see that Sociology does not practice military-communist training, which still exists in some faculties. You are attending courses, you know what to say at the seminar. You are not attending classes, you are in a bigger mist than in November at 6 am. The hypotheses are quite valid, I'd say😅.
Pretty is that they are not interested in your personal life. They teach the course, some more interactive than others, while you are advised to read new books every week.
Of course, I had the opportunity to meet such teachers as I already admire and sadden the thought that these courses will end after a semester. They are dedicated people with writings in their field recognized at national and international level. Thus, the other two high school teachers that I admire at the ideal level are joined by three other faculty. The basic stimulus is that of rational and creative encouragement. You are encouraged to think, to express your ideas, beyond the high school material that only oblige you to memorize mot-a-mot. I think a new, frustrating environment; an environment that no longer creates fear and anxiousness was more than expected, at least here, in a field that is supposed to be the power of the example of detachment from the old regime, heavily engraved in the collective mind. In the psycho-pedagogic module I have learned to teach that the teacher can really be a change, that the idea of being a teacher, you are starving, it only illustrates the frustration of the one who says it, surprising how unfulfilled his life was. Why be frustrated when you know your stuff so well? I had so many cases in my student past that I would not go out of the melancholy barrel with the thought of such cases. From the USSR professors who said that you came here to human to escape from mathematics and physics, and your colleagues there are still going on. To be honest, I do not know why they would, as long as it was most likely part of their choice at the end of the eighth grade. In most cases, the situation has been resolved by transfer, so I can not see where it can be. I will ruin you because you are at a humanistic profile!! Stay calm, fortunately this mentality was not so widespread, like 10 years ago, for example. It existed only to those teachers who still wrote: Clenched, gathering the Strongest Bread (old using of vowels). Personally, I came to the human with the thought of the gymnasium that I would do more geography classes (yes, until the 11th in my mind was just geography). At the same time, I also had several hours of history and socio-humanity, which I enjoyed madly thanks to teachers who knew how to do their job properly.
In the left hand, I keep War and Peace of Tolstoy, and in the right one Experimental Social Psychology by Drozda-Senkowska. It seems that the method did not give anybody a kind of success. Do not always come out when you want to read too much in a shorter time. It seems that I am not always able to combine the useful with pleasure.
The new rescue routine also appeared. Immediately after classes I take the subway from Izvor to Unirii Square to the National Library. I was really wondering why she was closing at 8 pm? I finish the courses sometimes at 10 AM, sometimes at 12 at the middle of the day, sometimes at 4 PM, and the remaining hours until closing, goes very fast, too fast for so many things to read and write. I do not exaggerate at all, I am in the stage where the 8 hours spent a day at the library seem to me to be really inadequate. Space, although it's huge (I'm honest to be, I've been mistaken for about three times through the library, trying to get back from the bathroom to my office), is also very intimate. It's just the silence anyone would need. Some are sitting on the laptop with headphones in the ears, others are seriously writing on the laptop as I do now, while most do not abandon the book by hand except for a small coffee break.
Wow, and the city is really huge. There are rigorous consequences: one of the 5-6 cars is a police car. Initially, I feel somehow angry. In the good times of my hometown, I saw a police car just in front of the police headquarters, and now there are cars with the sirens always on, some policemen talking even at their station, forcing the car column to turn red: 'forward, we are in the mission.' You have already observed, here the crowd is truly infernal, especially for someone coming from the "province".
As a brief synthesis, the new environment, the new mentalities, the open space on the 2nd floor of the National Library, the interesting clubs, the immense bookstores, the good parks to make you serious, especially when I can now turn my throat to the right without being forced to do it with my whole body. What else can you ask from life?
Dragoș Obreja
În urma unui test de temperament de la modulul psihopedagogic, mi-a fost confirmat ceea ce doar bănuiam până la acel moment(de aceea e bine ca uneori să ți se poată confirma și din exterior): sunt tentat de planurile pe termen lung, pe care le susțin temeinic. Totodată (sincer să fiu, mă simțeam oarecum ca la horoscop) cică sunt axat pe o stare certă, neschimbătoare, care să îmi favorizeze finalizarea planurilor. În afara unei mici excepții, sunt de acord. Excepția era problema mea dermatologică care îmi provocase durere două săptămâni: chist sebaceu infectat în zona gâtului. Din cauza lui, avusesem grijă să pun în alertă tot Bucureștiul. Bineînțeles, vizita la dermatolog era mai mult decât necesară. Că doar am ajuns în București, ce mama mă-sii?! Mă rezolvă ăștia imediat, că doar îs cei mai buni din țară. Doctorița mă studiază atentă și îmi spune că operația este inevitabilă, însă abia după ce infecția dispare. Începuse o conversație în toată regula între ea și mama:
-S-a lovit cu ceva în zona aceea?
-Nu, nu cred.
-Dar la tuns, a rămas zona descoperită? Ori se stresează cumva?Mama abia aștepta să audă asta. Practic i-a ridicat mingea la fileu.
-Mda, mereu se stresează. Vrea să se pregătească la toate și să fie mereu cel mai bun. Vrea să citească toate cărțile și să răspundă la toate cursurile.Începuse, apoi, ora de dirigenție cu doamna doctor, vorbindu-mi de data asta mie:
-Crede-mă, tinere, nu merită să îți strici așa sănătatea. Știu bine ce spun. Peste câțiva ani, cel mediocru din grupa ta o să-ți fie șef. Pune sănătatea pe primul loc, un 9 nu strică uneori.
Astfel, mi-a prescris două antibiotice și o cremă. Primul efect al antibioticelor l-am simțit luni, la cursul de antropologie, când nu mai simțeam durerea infecției. Joi, la psihologie socială, a doua minune, apăruse o spărtură în chist, prin care se scursese toată infecția cu ajutorul final al unui medic. Sfântul antibiotic își făcuse efectul. Ce bine e să poți îmbrăca o cămașă, să pui capul liniștit pe pernă ori să îl miști în dreapta și în sus fără să mai simți o durere cruntă. Cam acesta a fost, foarte sumar, rezumatul întâmplării ce mi-a pricinuit atâta suferință și suspin. 😀
Pe lângă asta, foarte sesizat a fost și accentul moldovenesc, notat cu niște feedback-uri cum ar fi: "Uiteee ce drăguț sună!", "E adevărat că voi spuneți barabule bătucite la piure?" sau "Ai văzut vreodată un viol pe acolo?" . Parcă mi se face uneori un dor nostalgic de Mama Moldova, unde nu îți observă nimeni accentul străin.
Se pare că am ajuns acolo unde îmi propusesem de la bun început. E rândul schimbărilor pozitive, care sunt mai mult decât evidente. Din câte am văzut de cele mai multe ori, oamenii nu sunt la fel de indiscreți ca în zona natală. Nu se holbează la tine când stai de vorbă în metrou sau pe stradă. Cu toții sunt ocupați cu propria viață. Citesc o carte, stau cu căștile în urechi sau vorbesc la telefon. Devin chiar și eu indiscret atunci când recunosc conturul unei cărți din metrou, semnată Agatha Christie. Mă aplec, mai mult sau mai puțin subtil, pentru a vedea titlul cărții. Văzusem Nemesis. Eram cât pe ce să inițiez o conversație în metrou cu doamna respectivă, spunându-i cât de mult mi-a plăcut romanul, dar niște bătrâne îmbrăcate în negru deja mă priveau cam ciudat, așa că decisesem să renunț la idee.
De asemenea, de remarcat este și noua gândire, noul sistem paradigmatic al profilor universitari. Am fost plăcut impresionat să văd că la Sociologie nu se practică instrucția militar-comunistă, care încă există la unele facultăți. Ești prezent la cursuri, știi ce să spui la seminar. Nu ești prezent la cursuri, ești într-o ceață mai mare ca în noiembrie la 6 dimineața. Ipotezele sunt destul de valide, zic eu 😅.
Frumos e că ei nu sunt interesați de viața ta personală. Își predau cursul, unii într-un mod mai interactiv ca alții, în timp ce ți se recomandă în fiecare săptămână cărți noi de citit.
Am avut ocazia, desigur, să cunosc astfel de profesori pe care deja îi admir și mă întristează gândul că aceste cursuri se vor termina după un semestru. Sunt oameni dedicați, cu scrieri în domeniul lor recunoscute la nivel național și internațional. Astfel, celor doi profesori din liceu pe care îi admiram la rang de ideal li se adaugă alți trei din facultate. Stimulul de bază este cel al încurajării raționale și creative. Ești încurajat să gândești, să îți exprimi ideile, dincolo de materia din liceu ce te obliga doar să o memorezi mot-a-mot. Cred că un mediu nou, lipsit de frustrare; un mediu care să nu mai creeze teamă și angoasă era mai mult decât așteptat, măcar aici, la un domeniu ce se cere a fi puterea exemplului în detașarea de vechiul regim, puternic întipărit în mentalul colectiv. La modulul psihopedagogic am reușit să învăț că profesorul chiar poate fi o schimbare, că ideea Ești profesor, ești muritor de foame nu ilustrează decât frustrarea celui care o spune, surprinzând cât de neîmplinită a fost viața sa. De ce să fii frustrat, când îți cunoști materia atât de bine? Am avut atâtea cazuri în trecutul meu de elev, încât nu mai ieșeam din butoiul cu melancolie cu gândul la astfel de cazuri. De la profesorii de tip URSS, care spuneau că Ați venit aici la uman ca să scăpați de matematică și fizică, iar colegii voștri de acolo se chinuie încontinuu. Sincer să fiu, nu știu de ce s-ar chinui, atâta timp cât, cel mai probabil, a făcut parte din opțiunea lor de la sfârșitul clasei a VIII-a. În majoritatea cazurilor, situația s-a remediat prin transfer, astfel că nu văd unde poate fi vorba de chin. Ia să intru eu în voi, că sunteți la uman. Stați liniștiți, din fericire nu mai era atât de răspândită mentalitatea asta, ca acum 10 ani, spre exemplu. Ea exista doar la acei profesori care încă mai scriau: cîrnat, a strînge și Prîslea cel voinic. Personal, venisem la uman cu gândul din gimnaziu că aveam să fac mai multe ore de geografie (da, până într-a 11-a în mintea mea era doar geografie). Totodată, am avut și mai multe ore de istorie și socio-umane, care îmi plăceau la nebunie grație unor profesori ce știau să își facă treaba cum trebuie.
În mâna stângă țin Război și pace de Tolstoi, iar în dreapta Psihologie socială experimentală, de Drozda-Senkowska. Se pare că metoda nu a dat cine știe ce roade. Nu-ți iese mereu când vrei să citești prea mult într-un timp din ce în ce mai scurt. Se pare că nu sunt mereu capabil să îmbin utilul cu plăcutul.
Noua rutină salvatoare a apărut și ea. Imediat după cursuri, iau metroul de la Izvor până la Piața Unirii, către Biblioteca Națională. Chiar mă întrebam de ce închide la 8 seara? Termin cursurile uneori la 10, uneori la 12, alteori la 16 și restul orelor rămase până la închidere trec foarte repede, prea repede pentru atâtea lucruri de citit și de scris. Nu exagerez deloc, sunt în stadiul în care 8 ore petrecute într-o zi la bibliotecă mi se par cu adevărat insuficiente. Spațiul, deși este imens (sincer să fiu, m-am rătăcit rău de tot de vreo 3 ori prin bibliotecă, încercând să ajung înapoi de la baie la biroul meu), este și foarte foarte intim. Este exact liniștea de care ar avea nevoie oricine. Unii stau pe laptop cu căștile în urechi, alții tehnoredactează serios pe laptop așa cum fac și eu acum, în timp ce majoritatea nu abandonează cartea din mână decât pentru o mică pauză de cafea.
Wow, și orașul este cu adevărat imens. Apar consecințele de rigoare: una din 5-6 mașini este de poliție. Inițial, mă simt cu o oarecare angoasă. În vremurile bune din orașul natal, vedeam o mașină de poliție doar în fața Poliției, iar acum se aud mașini cu sirenele mereu pornite, unii polițiști vorbind chiar și la stația aceea a lor, prin care obligă coloana de mașini să treacă pe roșu: Înaintează, înaintează, suntem în misiune. V-ați prins deja, aici aglomerația este cu adevărat infernală, mai ales pentru cineva venit din "provincie".
Ca o scurtă sinteză, mediul nou, mentalitățile noi, spațiul deschis de la etajul 2 al Bibliotecii Naționale, cluburile interesante, librăriile imense, parcurile bune să te pună pe gânduri serioase, mai ales când acum pot să întorc gâtul în dreapta fără să fiu nevoit să o fac cu tot corpul. Ce mai poți să vrei de la viață?
My new life here (english version)
It's an inevitable moment (for most of us) that you have to break apart from your parents and go into a new, completely foreign environment. Recently adapted to the new environment, I am right about a friend of mine who seems to know me better than I expected. Already in the summer, he said, "Dragos, you will see that you will take your university environment as no one has done before."
After a temperament test from the psycho-pedagogic module, I was confirmed what I just suspected up to that point (that's why it's good that sometimes it can be confirmed from the outside): I'm tempted by the long-term plans which I support thoroughly.
At the same time (honestly being, I felt somewhat like a horoscope) I'm focused on a certain, unchangeable state that would favor my plans. Apart from a small exception, I agree with it. The exception was my dermatological problem that had caused me pain for two weeks: sebaceous cyst infected in the throat area. Because of it, I had been careful to alert Bucharest. Of course, the visit to the dermatologist was more than necessary. That we just got to Bucharest, then what the... ?! They will solve them immediately, knowing that they are the best doctors in the country. The doctor looks at me carefully and tells me that surgery is inevitable, but only after the infection disappears. A whole conversation began between her and her mother:
-Did he hit something in that area?
-No, I do not think so.
-Did he cut the area improperly? Or is it stressed?
My mother was waiting to hear that. He basically lifted his ball to the net.
- Yeah, it's always stressing. He wants to prepare for everything and always be the best. He wants to read all the books and respond to all the courses.
Then, the doctor was talking to me this time:
- Trust me, young man, it's not worth it to spoil your health. I know what I'm saying. In a few years, the mediocre of your group will be your boss. Put health first, a 9/10 mark does not ruin sometimes.
So she prescribed me two antibiotics and a cream. The first effect of antibiotics was felt on Monday at the anthropology course when I did not feel the pain of the infection. On Thursday, in social psychology, a second miracle, there was a break in the cyst, where all the infection had gone through with the help of a physician. The holy antibiotic had its effect. How good it is to be able to put on a shirt, put your head on the pillow or move it right and up without feeling a bit of pain. This was, very briefly, the summary of the incident that caused me so much suffering and sigh.
Besides this, the Moldovan accent was noted with some feedbacks such as: "Look how nice it sounds!", "Is it true that you say barabula beaten to mashed?" or "Have you ever seen a rape there?" . It seems like a nostalgic longing for Mother Moldova, where nobody noticed you the foreign accent.
It seems that I have arrived where I had proposed from the very beginning. It's the turn of positive changes that are more than obvious. As I have seen most of the time, people are not as indiscreet as in their home area. They don't stare at you when you talk in the subway or on the street. They are all busy with their own lives. I'm reading a book, sitting with my headphones or talking on the phone. I even become indiscreet when I recognize the outline of a book in the subway, signed by Agatha Christie. I lean, more or less subtly, to see the title of the book. I saw Nemesis. I was about to start a conversation on the metro with that lady, telling him how much I liked the novel, but some old black women already looked a little weird, so I decided to give up the idea.
Also remarkable is the new thinking, the new paradigmatic system of university professors. I was pleasantly impressed to see that Sociology does not practice military-communist training, which still exists in some faculties. You are attending courses, you know what to say at the seminar. You are not attending classes, you are in a bigger mist than in November at 6 am. The hypotheses are quite valid, I'd say😅.
Pretty is that they are not interested in your personal life. They teach the course, some more interactive than others, while you are advised to read new books every week.
Of course, I had the opportunity to meet such teachers as I already admire and sadden the thought that these courses will end after a semester. They are dedicated people with writings in their field recognized at national and international level. Thus, the other two high school teachers that I admire at the ideal level are joined by three other faculty. The basic stimulus is that of rational and creative encouragement. You are encouraged to think, to express your ideas, beyond the high school material that only oblige you to memorize mot-a-mot. I think a new, frustrating environment; an environment that no longer creates fear and anxiousness was more than expected, at least here, in a field that is supposed to be the power of the example of detachment from the old regime, heavily engraved in the collective mind. In the psycho-pedagogic module I have learned to teach that the teacher can really be a change, that the idea of being a teacher, you are starving, it only illustrates the frustration of the one who says it, surprising how unfulfilled his life was. Why be frustrated when you know your stuff so well? I had so many cases in my student past that I would not go out of the melancholy barrel with the thought of such cases. From the USSR professors who said that you came here to human to escape from mathematics and physics, and your colleagues there are still going on. To be honest, I do not know why they would, as long as it was most likely part of their choice at the end of the eighth grade. In most cases, the situation has been resolved by transfer, so I can not see where it can be. I will ruin you because you are at a humanistic profile!! Stay calm, fortunately this mentality was not so widespread, like 10 years ago, for example. It existed only to those teachers who still wrote: Clenched, gathering the Strongest Bread (old using of vowels). Personally, I came to the human with the thought of the gymnasium that I would do more geography classes (yes, until the 11th in my mind was just geography). At the same time, I also had several hours of history and socio-humanity, which I enjoyed madly thanks to teachers who knew how to do their job properly.
In the left hand, I keep War and Peace of Tolstoy, and in the right one Experimental Social Psychology by Drozda-Senkowska. It seems that the method did not give anybody a kind of success. Do not always come out when you want to read too much in a shorter time. It seems that I am not always able to combine the useful with pleasure.
The new rescue routine also appeared. Immediately after classes I take the subway from Izvor to Unirii Square to the National Library. I was really wondering why she was closing at 8 pm? I finish the courses sometimes at 10 AM, sometimes at 12 at the middle of the day, sometimes at 4 PM, and the remaining hours until closing, goes very fast, too fast for so many things to read and write. I do not exaggerate at all, I am in the stage where the 8 hours spent a day at the library seem to me to be really inadequate. Space, although it's huge (I'm honest to be, I've been mistaken for about three times through the library, trying to get back from the bathroom to my office), is also very intimate. It's just the silence anyone would need. Some are sitting on the laptop with headphones in the ears, others are seriously writing on the laptop as I do now, while most do not abandon the book by hand except for a small coffee break.
Wow, and the city is really huge. There are rigorous consequences: one of the 5-6 cars is a police car. Initially, I feel somehow angry. In the good times of my hometown, I saw a police car just in front of the police headquarters, and now there are cars with the sirens always on, some policemen talking even at their station, forcing the car column to turn red: 'forward, we are in the mission.' You have already observed, here the crowd is truly infernal, especially for someone coming from the "province".
As a brief synthesis, the new environment, the new mentalities, the open space on the 2nd floor of the National Library, the interesting clubs, the immense bookstores, the good parks to make you serious, especially when I can now turn my throat to the right without being forced to do it with my whole body. What else can you ask from life?
Dragoș Obreja
Comentarii