Pericolul efectului de turmă
Trebuie să mărturisesc șocul trăit după ce am aflat că Stela Popescu a încetat din viață. Sigur, după cum se spunea în revista Kamikaze: cei care o cunosc pe Stela doar din reclamele de la Catena mai bine să tacă.
Am observat cât de gravă poate fi neinformarea, mass-media având o mare contribuție în acest fapt. Neinformare, ori dezinformare prin neinformare, cum doriți dvs să-i spuneți.
De ce mi-au dat lacrimile? Pentru că am văzut ultimul ei discurs public, am văzut cum vorbea și cum se bâlbâia, dincolo de jocurile ei de rol. I-am văzut gura strâmbă și am zis "acela e accident vascular cerebral". Nu poți spune că femeia are intenția de a juca un rol dacă o vezi într-o astfel de stare. Pe lângă asta, a scăpat până și premiul din mână. Asta faci când joci o piesă ca să amuzi un public? Dai cu premiul de pământ? Nu cred că am observat doar eu semnele astea.
Ultima întâlnire cu Stela Popescu a celor care au asistat la discursul ei, cred că poate fi încadrată într-un cadru teoretic al psihosociologiei. În cadrul unei mulțimi, în accepția lui Gustave Le Bon, membrii tind să acționeze similar și totodată să gândească oarecum similar. Până la un punct, să presupunem acest lucru adevărat. Să lansăm, deci, supoziția că mai toți au bănuit că a fost parte dintr-un rol. La un moment dat, apar niște tensiuni crescânde în discursul Stelei Popescu: actrița se bâlbâie într-un mod mult prea repetat, bătător la ochi, scapă premiul pe jos și repetă într-una că s-a aranjat, s-a coafat, s-a fardat pentru acest eveniment și că nu o să mai vină dacă va mai fi chemată. Cred că este momentul în care sănătatea Stelei a fost pusă sub semnul îndoielii de către cei prezenți acolo. Râsetele scăzuseră, atenția crescuse. Este momentul în care oamenii au început să își pună întrebări. Eu constat apariția unui fenomen în sala respectivă, în momentul discursului actriței. Este vorba despre dispersarea responsabilității, unde profesorul Septimiu Chelcea afirmă: "Teoria difuziunii responsabilității explică inexplicabilul prin ceea ce a fost denumit <paradoxul lui Orson>: lasă-l mai bine pe celălalt să intervină! Dacă toți <spectatorii> gândesc în acest mod, nimeni nu intervine..." (S. Chelcea, 2008)
Astfel, oamenii prezenți s-au gândit în acele momente că "Dacă nimeni nu sesizează nimic, probabil mi se pare. Nu are să fie nimic grav". Este similar cazului din 13 martie 1964, când o tânără pe nume Kitty Genovese este violată și omorâtă în stradă, în plină noapte, fiind prezenți 38 de martori. Dintre toți cei care observaseră delictul, nimeni nu intervenise în vreun fel pentru o bună perioadă de timp, nimeni nu sunase la poliție. Priveau scena de la ferestrele lor. Cred că reacția a fost una similară: "Sunt atâția oameni aici, sigur va interveni cineva".
Asta a contribuit, cred eu, într-o mare măsură la decesul artistei. Într-un final, a fost chemat doar un taxi, care a dus-o acasă pe Stela Popescu. De la furie la extaz și apoi iar la furie, stările generau confuzie chiar și în rândul organizatorilor evenimentului, aceștia nemaiputând să distingă între rol și seriozitate. Mai era oare vorba de un simplu rol?
În fine, transmițând condoleanțele de rigoare unei prezențe mereu distinse pe scenă, vă las mai jos videoclipul ultimei sale apariții.
Dragoș Obreja
Am observat cât de gravă poate fi neinformarea, mass-media având o mare contribuție în acest fapt. Neinformare, ori dezinformare prin neinformare, cum doriți dvs să-i spuneți.
De ce mi-au dat lacrimile? Pentru că am văzut ultimul ei discurs public, am văzut cum vorbea și cum se bâlbâia, dincolo de jocurile ei de rol. I-am văzut gura strâmbă și am zis "acela e accident vascular cerebral". Nu poți spune că femeia are intenția de a juca un rol dacă o vezi într-o astfel de stare. Pe lângă asta, a scăpat până și premiul din mână. Asta faci când joci o piesă ca să amuzi un public? Dai cu premiul de pământ? Nu cred că am observat doar eu semnele astea.
Ultima întâlnire cu Stela Popescu a celor care au asistat la discursul ei, cred că poate fi încadrată într-un cadru teoretic al psihosociologiei. În cadrul unei mulțimi, în accepția lui Gustave Le Bon, membrii tind să acționeze similar și totodată să gândească oarecum similar. Până la un punct, să presupunem acest lucru adevărat. Să lansăm, deci, supoziția că mai toți au bănuit că a fost parte dintr-un rol. La un moment dat, apar niște tensiuni crescânde în discursul Stelei Popescu: actrița se bâlbâie într-un mod mult prea repetat, bătător la ochi, scapă premiul pe jos și repetă într-una că s-a aranjat, s-a coafat, s-a fardat pentru acest eveniment și că nu o să mai vină dacă va mai fi chemată. Cred că este momentul în care sănătatea Stelei a fost pusă sub semnul îndoielii de către cei prezenți acolo. Râsetele scăzuseră, atenția crescuse. Este momentul în care oamenii au început să își pună întrebări. Eu constat apariția unui fenomen în sala respectivă, în momentul discursului actriței. Este vorba despre dispersarea responsabilității, unde profesorul Septimiu Chelcea afirmă: "Teoria difuziunii responsabilității explică inexplicabilul prin ceea ce a fost denumit <paradoxul lui Orson>: lasă-l mai bine pe celălalt să intervină! Dacă toți <spectatorii> gândesc în acest mod, nimeni nu intervine..." (S. Chelcea, 2008)
Astfel, oamenii prezenți s-au gândit în acele momente că "Dacă nimeni nu sesizează nimic, probabil mi se pare. Nu are să fie nimic grav". Este similar cazului din 13 martie 1964, când o tânără pe nume Kitty Genovese este violată și omorâtă în stradă, în plină noapte, fiind prezenți 38 de martori. Dintre toți cei care observaseră delictul, nimeni nu intervenise în vreun fel pentru o bună perioadă de timp, nimeni nu sunase la poliție. Priveau scena de la ferestrele lor. Cred că reacția a fost una similară: "Sunt atâția oameni aici, sigur va interveni cineva".
Asta a contribuit, cred eu, într-o mare măsură la decesul artistei. Într-un final, a fost chemat doar un taxi, care a dus-o acasă pe Stela Popescu. De la furie la extaz și apoi iar la furie, stările generau confuzie chiar și în rândul organizatorilor evenimentului, aceștia nemaiputând să distingă între rol și seriozitate. Mai era oare vorba de un simplu rol?
În fine, transmițând condoleanțele de rigoare unei prezențe mereu distinse pe scenă, vă las mai jos videoclipul ultimei sale apariții.
Dragoș Obreja
Comentarii