Marii sociologi, profesori și clasa politică românească

Mi-e milă de T. Parsons și de toți ceilalți sociologi de perspectivă funcționalistă (ori structural-funcționalistă, pentru iubitorii de noduri în papură) numai când mă gândesc ce diagnostic ar da ei clasei politice românești atotputernice. Ce ar spune toți cei care vorbeau de necesitatea promovării unui sistem meritocratic? Cum mai putem vorbi (sociologic, desigur), de o realizare eficientă a unei stratificări; stratificare în baza unor statusuri sociale dobândite (adică obținute prin efortul propriu)?

Avem aici o doamnă prim-ministru care tocmai a inclus Iranul și Pakistanul în UE, o doamnă prim-ministru care activează în instituții și organizații politice europene de prestigiu, cu o engleză care i-ar fi asigurat cel puțin medalia de argint la olimpiada internațională (să nu uităm totuși de Olguța, care își pregătește an de an materia ireproșabil pentru a lua #1).
De asemenea, avem un fost ministru "genunche" și un actual "pamblică", pentru care acordul dintre articole, substantive și adjective pare a fi dat mereu cu zarul; zar care, din păcate, nu i-a adus niciodată marele Jackpot (gramatica românească nu prea-i loterie...), ci doar un amalagam de râsete pe care ar încerca oricând să le atace penal (tentant, mai ales că e o tactică des întâlnită în clasa noastră politică, practicată de cei care se simt cu musca pe căciulă).

Deja mi-e dor de un profesor din facultate, pe care sper să-l revăd în anul II așa cum a promis, el amintind de clasa noastră politică atât la capitolul despre educație ca instituție socială, cât și la viziunea tridimensională a lui Weber asupra stratificării (clasă, status și putere). Întrebarea profesorului a fost următoarea "Susține clasa politică actuală un sistem meritocratic?". Bineînțeles că am pufnit destul de mulți în râs, fiindcă inevitabil aveam în minte guvernul din noiembrie 2017. Oricum, părea întocmai reacția de care domnul profesor avea nevoie. Recunosc că eram puțin emoționat la început, fiindcă dumnealui ne justifica mereu cât de dezinformați suntem în demersul nostru sociologic, ilustrându-ne cele mai etice, profesionale și deontologice argumente. Ei bine, nu a mai procedat la fel când a fost vorba de asta în contextul politicii actuale românești.

De-ar fi văzut Max Weber toate astea... sunt sigur că le-ar putea explica întocmai ca un joc unde, odată câștigată majoritatea politică (unde statistic a dominat, desigur, structura socială pe vârstă: cei peste 50-60 de ani), ești liber să guvernezi.
Să trecem acum la structural-funcționalistul R. Merton, un sociolog de asemenea preocupat de jocul puterilor, dar și de cum acesta se poate înscrie în spectrul devianței ca temă de cercetare. El vorbește de existența unui raport între scop și mijloace. Avem aici (în clasa noastră politică), ceea ce Merton ar numi "inovativii", adică scopul este unul pozitiv, legal, moral (dobândirea unei puteri politice semnificative), în timp ce mijloacele folosite sunt cu desăvârșire imorale și negative. Nu-mi permit să spun ilegale, fiindcă, cel puțin la modul în care se prezintă guvernul lui 2018, trecerea de la legal la ilegal și viceversa tinde să devină extrem de relativă (mijloacele folosite sunt, evident, subjugarea justiției și angajarea miniștrilor docili, ușor de manipulat).
Această relativitate a devianței este întocmai ideea lui Durkheim, de care amintisem în urmă cu câteva zile. El explică foarte clar cum un act poate fi deviant în momentul t1 și deloc deviant în momentul t2, așa cum această relativitate poate varia și spațial, de la un stat la altul. Dacă mă gândesc la diagnosticul lui Durkheim pentru guvernul actual, chiar că mă apucă plânsul.

Toate aceste semne concrete ale revoltei meritocratice: retragerea rectorului din CNATDCU (Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare), demisia unor profesori și criticile arzătoare ale unor profesori universitari, toate acestea creează o situație fără precedent, unde o demisie sau un lanț de demisii din clasa politică ar fi fost cel puțin de bun simț. Cred că este perioada în care romanele lui Orwell capătă o actualitate fără precedent unde subjugarea penalului i-ar face pe unul ca Dragnea și alții care coordonează cu ușurință guvernul să devină noul Big Brother în orice clipă. Cum altfel s-ar putea explica sesizarea mass-mediei internaționale, care ilustrează adesea protestele celor care încearcă să arate că acest demers în cadrul codului penal este cu adevărat strigător la cer? De ce nu se mai întâmplă în nici un stat ca o astfel de activitate 'international media' să fie atât de activă în mod repetitiv și concret? Bineînțeles, ce poate fi mai ușor decât să-i consideri pe toți aceștia: dezinformați, soroșiști, agitatori etc?

Este, în mod clar, o situație fără precedent în plan politic, unde toate acțiunile politice întreprinse depășesc barierele logicii și eticii. Cum altfel ai putea justifica toate demersurile de a considera o faptă penală la dare/ luare de mită abia dacă atinge (eventual) un sfert din PIB-ul național? Cum altfel ai putea justifica interzicerea probelor video? Și numirile juridice, subordonate politicului? Mai putem găsi vreo justificare?
Se cuvine să recunoaștem că nu ne-am fi așteptat la o astfel de deținere a puterii și de exercitare a acesteia în plan european. În prezent, un mod similar de control al puterii vedem în legile Arabiei Saudite, Birmaniei și eventual în Cambodgia, state în care conducerea încă este fie autoritară, fie absolutistă.
Odihniți-vă în pace, mari sociologi! Vremea voastră a apus, cel puțin aici, pe la noi.

Dragoș Obreja