Aspirații timpurii. Alchimistul.

Energia, misterul și pasiunea pentru practicarea deprinderilor familiale dau startul romanului Alchimistul, scris de Paulo Coelho. Un tânăr cioban pe nume Santiago pare animat să persiste în pasiunea sa necesară: oile. Totuși, romanul nu este despre un tânăr și relația sa cu oile, ci despre modul în care tânărul descoperă aspirația alchimiei. Ancorat în obiceiurile sale, el nu ezită să acționeze și să gândească prin prisma lor, indiferent de micile provocări la care este supus.

"-Nu știam că ciobanii citesc cărți, se auzi un glas feminin lângă el.

Era o fată ce arăta leit ca acelea din Andaluzia, cu părul negru și neted și ochi ce aminteau vag de vechii cuceritori mauri.

-Asta pentru că oile te învață mai multe decât cărțile, răspunse băiatul."

Treptat, băiatul conștientizează rolul de îndrumător crucial în viața oilor lui. Fără ajutorul său, oile nici măcar nu ar putea supraviețui. Astfel, transpunerile ulterioare în rolurile din desfășurarea acțiunii capătă un rol-cheie pentru micul Santiago. Buna sa credință și-o descoperă de unul singur, atunci când observă cum poate controla destinul unor ființe nevinovate "Dacă eu acum aș deveni un monstru și m-aș hotărî să le omor una câte una, ele ar vedea abia la urmă că turma a fost exterminată, gândi băiatul". 

Începându-și drumeția spre descoperirea alchimiei, Santiago ascultă o serie de relatări, multe aparținând negustorilor pe care îi întâlnește în calea sa. Unii sunt centrați în mod direct pe profit, așadar pe șiretlicuri de a induce în eroare turiștii străini, alții fiind centrați pe echitate și pe unicitatea experiențelor de care au parte. Descoperindu-i treptat, Santiago observă importanța pe care aceștia o acordă islamismului și modul în care aceasta le acaparează conduita socială.

"-Profetul ne-a dat Coranul și nu ne-a lăsat decât cinci porunci ca să le urmăm în viață. Cea mai importantă e următoarea: există un singur Dumnezeu. Celelalte sunt: să ne rugăm de cinci ori pe zi, să postim în luna Ramadanului, să-i miluim pe săraci... A cincea poruncă pentru orice musulman este să facă o călătorie. Trebuie să mergem, măcar o dată în viață, în orașul sfânt Mecca. Mecca e mult mai departe decât Piramidele."

Uneori însă, aspirațiile nu apar neapărat pentru a fi îndeplinite. Ele există doar pentru a rămâne la rangul de aspirații. Trist sau nu, băiatul observă că nu orice luptă va aduce rezultate concrete, însă asta nu diminuează în nici un fel nevoia de a lupta. Treptat, tânărul băiat capătă noi deprinderi, de data aceasta din ramura esteticii. Știe că oamenii caută frumosul. Oamenii sunt dispuși să lupte pentru acest frumos, mai ales dacă pare a fi greu de obținut. Vor cu ardoare să aibă ceva ce nu au ceilalți. "E normal, dacă n-au muncit cât muncim noi", gândesc ei. Totuși, această nevoie de frumos spre a face profit este doar un mijloc pentru Santiago, scopul său final fiind acela de a-și recăpăta oile. Astfel, sfatul dat negustorului este mai mult decât necesar.

"-Hai să vindem ceai oamenilor care suie străduța, îi spuse el.

-Mulți oameni vând ceai pe-aici, a răspuns Negustorul.

-Dar noi putem vinde ceai în pahare de cristal. Așa oamenilor o să le placă ceaiul, dar vor cumpăra și paharele. Pentru că ce-i place omului cel mai mult este frumusețea...

-De fapt, ce vrei să faci? a întrebat bătrânul Negustor de Cristaluri.

-V-am mai spus. Trebuie să cumpăr la întoarcere oi. Pentru asta am nevoie de bani."

 Aventura băiatului în Africa continuă în lungul deșert al Saharei, observând modul în care își duc viața oamenii veșnici ai deșertului. Religia este și aici un garant și o motivație pentru luptă; luptă care aduce un scop clar al vieții. Parafrazând spusele istoricului englez Paul Johnson: fie că există sau nu Providența, ea are meritul de a fi determinat menținerea unor popoare de-a lungul mileniilor, în timp ce alte popoare au dispărut în negura istoriei (monoteismul fiind religia universală supremă în acest sens)- putem observa deci prin ce modalități au putut rezista popoarele în urma calamităților, războaielor și foametei. Astfel, prin credința în Dumnezeu, oamenii au început să creadă în trimișii Acestuia, prin intermediul cărora își puteau afla viitorul. De cele mai multe ori, oamenii dădeau dreptate celor auzite, spunând că profeția lor li s-a împlinit, slujindu-L și preamărindu-L, în consecință.

"-Îmi câștig pâinea ghicind viitorul oamenilor, zise el. Cunosc știința bețișoarelor și știu cum să pătrund în acest spațiu unde totul e scris. Aici pot să citesc trecutul, să descopăr ce a fost uitat și să înțeleg semnele prezentului. Când mă consultă oamenii eu nu citesc viitorul; ghicesc viitorul. Pentru că viitorul îi aparține lui Dumnezeu și El îl arată numai în împrejurări deosebite. Și cum reușesc eu să ghicesc viitorul? Prin semnele prezentului. În prezent stă tot secretul; dacă dai atenție prezentului, poți să-l îmbunătățești. Și dacă îți îmbunătățești prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine."

Încrederea în puteri iluzorii se menține în continuarea romanului. Ajunși în punctul culminant, flăcăul îl întâlnește pe Alchimist. După cum putem observa, puterea alchimistului nu stă în vreo magie sau în puteri supranaturale, ci în puterea și filosofie de a crede. Puterea sa filosofică reprezintă un garant optim al atingerii Pietrei Filosofale ca ramură a alchimiei, acestea fiind lucruri pe care băiatul are datoria de a le înțelege, dată fiind lunga sa călătorie printre străini. Ce ne spune inima? Ne-am gândit să o ascultăm vreodată cu adevărat? Ce se întâmplă cu ea dacă noi nu căutăm decât realități imediate? În ce măsură mai putem să ne considerăm fericiți? Alchimistul arată că stă în puterea noastră să obținem răbdarea suficientă de a ne asculta, fiindcă schimbările majore nu apar prin minuni și magii oculte, nici prin schimbări majore, dacă noi nu am avut nici o contribuție spirituală la acestea.

"-Inima mea e înșelătoare, îi spuse flăcăul Alchimistului, când s-au oprit ca să-și odihnească puțin caii. Nu vrea ca eu să merg mai departe. 

-Asta e bine, răspunse Alchimistul. Dovedește că inima ta e vie. Este normal să-ți fie frică să dai pentru un vis tot ce ai căpătat până acum.

-Atunci, pentru ce trebuie să-mi ascult inima?

-Pentru că niciodată nu vei reuși s-o faci să tacă. Și chiar dacă te prefaci că nu asculți ce spune, ea va sta în pieptul tău repetând mereu tot ce crede despre viață și lume."

Cum adevărata comoară nu stă în valorile materiale, flăcăul descoperă acest lucru cu zâmbetul pe buze, tocmai după ce fusese jefuit de singurul aur pe care îl deținea. Călătoria primează adesea în fața destinației. 😇

Dragoș Obreja