Despre păcatul testelor grilă
După cum devine din ce în ce mai vizibil, sistemul educațional are, în mod cert, neajunsurile sale. Desigur, problema este întâlnită în multe alte state, dar asta nu ar trebui să împiedice persoanele în cauză spre a face un exercițiu de reflecție.
Într-un documentar în care un american merge în Finlanda pentru a cerceta învățământul finlandez (cotat pe primul loc mondial în ceea ce privește sistemul de educație), acesta îi întreabă: "Care este secretul vostru?". Inițial, finlandezii păruseră destul de descumpăniți de întrebare, însă, după un timp, răspunsul nu a ezitat să apară:
Am în vedere mai ales modalitatea de evaluare a testelor grilă, acestei metode dedicându-i articolul de față. Cred că trebuie observat de ce ușurința de a evalua elevul prin aceste teste nu are, cel mai adesea, nimic de a face cu pregătirea elevului/ studentului pentru acel test.
Modalitatea testelor standardizate apare prima oară în Regatul Unit, fiind preluată după modelul chinez și fiind introdusă în contextul Revoluției Industriale, neavând nici o legătură cu sistemul de învățământ. Acest sistem fusese introdus în fabrici, iar apoi în marile companii, drept criteriu de înlăturare a corupției în vederea selecției eficiente a angajaților.
După cum arată o serie de psihologi și pedagogi contemporani, păcatul testelor standardizate sub forma întrebărilor tip grilă este acela că formează un stil de învățare centrat pe profesor și nicidecum pe acoperirea unei programe în vederea observării progresului elevului/ studentului. În acest mod, ceea ce primează este grila de evaluare, care te poate înălța pe cele mai neatinse culmi, sau te poate prăbuși în groaznicul abis irecuperabil al stimei de sine.
De asemenea, puternic întipărită în minte mi-a rămas și remarca unui profesor din facultate cu privire la testele-grilă, considerându-le niște mijloace "pentru satisfacerea unor orgolii".
Ce putem avea, însă, drept alternativă pe termen lung? Ideea pe care aș pune-o oricând în aplicare este aceea a întrebărilor cu răspuns deschis, ori cea a redactării unui eseu folosind anumite cuvinte sau tematici sugestive din curriculum. Într-adevăr, viteza de evaluare a unor astfel de lucrări nu mai este una "din trei mișcări", însă ea dă ocazia unui stil de predare-învățare-evaluare centrat pe elev, prin capacitatea sa de exprimare scrisă și prin capacitatea sa de redactare a unui text în funcție de pregătirea sa pe tematica respectivă. Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că studenții care cred că merită mai mult au, cam de fiecare dată, admirația mea. Nu consider că evaluarea profesorului trebuie să aibă o aură divină, intangibilă. Într-adevăr, este mai ușor să retezi elanul studentului nemulțumit, spunându-i: "Da, păi ai greșit patru grile, deci ai nota 6. Dacă așa a ieșit nota, ce vrei să fac?", decât să ai o chinuitoare atitudine ușor mai empatică, cum ar fi: "E posibil să ai dreptate. Permite-mi să-ți recitesc eseul și poate vom ajunge la o înțelegere."
Astfel, pe lângă faptul că o astfel de modalitate deschisă de evaluare înlătură aura divină și perfectă a evaluatorului, ea determină o mai bună cunoaștere de sine a studentului. Fără să o dăm în aura mistică a dezvoltării personale, se cuvine să reamintim faptul că metoda grilă de evaluare se abate puternic, din punct de vedere contextual, de la scopul pentru care a fost concepută.
Acestea fiind spuse, cum putem înlătura autosuficiența creată pe fondul unei erori de aproape două secole? Este viteza evaluării echivalentă cu abilitățile studentului care a susținut un astfel de test? Cred că răspunsul la ultima întrebării este cât se poate de evident. Și nu, nu sunt exceptate nici măcar testele auto, chiar dacă cred că nu ar sta nimeni să corecteze un eseu pe tema regulilor din intersecție.
Dragoș Obreja
Într-un documentar în care un american merge în Finlanda pentru a cerceta învățământul finlandez (cotat pe primul loc mondial în ceea ce privește sistemul de educație), acesta îi întreabă: "Care este secretul vostru?". Inițial, finlandezii păruseră destul de descumpăniți de întrebare, însă, după un timp, răspunsul nu a ezitat să apară:
"-Nu avem teste standardizate."
Am în vedere mai ales modalitatea de evaluare a testelor grilă, acestei metode dedicându-i articolul de față. Cred că trebuie observat de ce ușurința de a evalua elevul prin aceste teste nu are, cel mai adesea, nimic de a face cu pregătirea elevului/ studentului pentru acel test.
Modalitatea testelor standardizate apare prima oară în Regatul Unit, fiind preluată după modelul chinez și fiind introdusă în contextul Revoluției Industriale, neavând nici o legătură cu sistemul de învățământ. Acest sistem fusese introdus în fabrici, iar apoi în marile companii, drept criteriu de înlăturare a corupției în vederea selecției eficiente a angajaților.
După cum arată o serie de psihologi și pedagogi contemporani, păcatul testelor standardizate sub forma întrebărilor tip grilă este acela că formează un stil de învățare centrat pe profesor și nicidecum pe acoperirea unei programe în vederea observării progresului elevului/ studentului. În acest mod, ceea ce primează este grila de evaluare, care te poate înălța pe cele mai neatinse culmi, sau te poate prăbuși în groaznicul abis irecuperabil al stimei de sine.
De asemenea, puternic întipărită în minte mi-a rămas și remarca unui profesor din facultate cu privire la testele-grilă, considerându-le niște mijloace "pentru satisfacerea unor orgolii".
Ce putem avea, însă, drept alternativă pe termen lung? Ideea pe care aș pune-o oricând în aplicare este aceea a întrebărilor cu răspuns deschis, ori cea a redactării unui eseu folosind anumite cuvinte sau tematici sugestive din curriculum. Într-adevăr, viteza de evaluare a unor astfel de lucrări nu mai este una "din trei mișcări", însă ea dă ocazia unui stil de predare-învățare-evaluare centrat pe elev, prin capacitatea sa de exprimare scrisă și prin capacitatea sa de redactare a unui text în funcție de pregătirea sa pe tematica respectivă. Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că studenții care cred că merită mai mult au, cam de fiecare dată, admirația mea. Nu consider că evaluarea profesorului trebuie să aibă o aură divină, intangibilă. Într-adevăr, este mai ușor să retezi elanul studentului nemulțumit, spunându-i: "Da, păi ai greșit patru grile, deci ai nota 6. Dacă așa a ieșit nota, ce vrei să fac?", decât să ai o chinuitoare atitudine ușor mai empatică, cum ar fi: "E posibil să ai dreptate. Permite-mi să-ți recitesc eseul și poate vom ajunge la o înțelegere."
Astfel, pe lângă faptul că o astfel de modalitate deschisă de evaluare înlătură aura divină și perfectă a evaluatorului, ea determină o mai bună cunoaștere de sine a studentului. Fără să o dăm în aura mistică a dezvoltării personale, se cuvine să reamintim faptul că metoda grilă de evaluare se abate puternic, din punct de vedere contextual, de la scopul pentru care a fost concepută.
Acestea fiind spuse, cum putem înlătura autosuficiența creată pe fondul unei erori de aproape două secole? Este viteza evaluării echivalentă cu abilitățile studentului care a susținut un astfel de test? Cred că răspunsul la ultima întrebării este cât se poate de evident. Și nu, nu sunt exceptate nici măcar testele auto, chiar dacă cred că nu ar sta nimeni să corecteze un eseu pe tema regulilor din intersecție.
Dragoș Obreja
Comentarii