#parascheva și contextul aferent

Fiind oameni, suntem predispuși greșelilor în moduri în care greu ne vine a crede. Cel mai adesea, mai ales în cazul greșelilor totalmente involuntare, ne consolăm spunând "Suntem oameni, ce naiba! Toți oamenii greșesc". Totuși, greșeala repetată aduce după sine părerea sau suspiciunea de prostie naturală. Acesta fusese cazul meu în weekendul care tocmai a trecut. Ori cel puțin aceasta fusese impresia inițială. :)

Întrucât îmi luasem laptopul la București dar, surprinzător, fără cablu de alimentare, a trebuit să revin la Bârlad pentru a-l recupera. Luasem trenul de vineri după-amiază spre Bârlad, știind că aveam să mă întorc, conform tradiției, duminică. Șocul meu a venit abia atunci când am văzut de pe biletul de întoarcere: 14 octombrie, moment în care mi-am zis "Mno, bravo Dragoș! Acum ia și repetă experiența de anul trecut". Trebuie să menționez, desigur, că biletele pentru acea duminică 'sfântă' fuseseră epuizate încă de joi pentru clasa a II-a, astfel că am reușit vineri seară să obțin unul, la limită, pentru clasa I. 

Veni și ziua cea mare. O căldură mult prea stridentă pentru octombrie se așternea pe meleagurile gării berladnice. Hai că nu stau prea prost nici la capitolul descrieri cu epitet 😁. Imediat cum ajunsesem în gara din Bârlad, fuseserăm anunțați că trenul Iași- București întârzie 30 de minute. Un oftat general cuprinsese gara. Practic, începeam cu toții să ne așteptăm la ce era mai rău, pentru că era... 14 OCTOMBRIE!!

Desigur, într-un final ajunsese și trenul. Mai precis la 16:35. Zece vagoane. Pentru prima oară s-a apelat la numerotări de două cifre ale acestora: 23, 21, 20, 18 etc. În orice caz, partea bună la clasa I este că nu te poți trezi cu turcii mameluci care să-ți spună că nu vor să se dea de pe locul lor, deși el e scris pe biletul tău. Stațiile trec, trenul merge, însă totul într-un ritm mult mai lent (da, se poate și mai rău decât de obicei). 

Conform tradiției, trenul staționează la Mărășești pentru a schimba locomotiva. Suntem însă anunțați că, în loc de 15 minute cum staționează de obicei, va trebui să așteptăm O ORĂ pentru a primi legătura cu trenul de Bacău, rămas și el împotmolit prin vreun câmp românesc. Bineînțeles, apar replicile frecvente în astfel de contexte: "E semn divin de la Sfânta Parascheva, maică, că mulți păcătoși mai circulă în viață, dar Slavă Ție Doamne!" sau "Vina studenților, că din cauza lor are trenul atâtea vagoane și nu le poate duce"(de parcă de obicei n-ar avea 3 vagoane și doar de #parascheva au 10-15 vagoane).

În orice caz, conform tradiției milenare a drumului ce trebuia să dureze 5 ore dar a durat 7, îmi scosesem o carte de citit, menită (cică) să aducă anumite indicații pentru a ști cum să te exprimi în public și eventual cum să spui ceea ce ai de spus. Ghidul TED pare să nu dezamăgească niciodată. 

Trecând peste, locul față în față cu al meu fusese ocupat de o doamnă ce se apropia de 60 de ani, îmbrăcată complet în negru și cu o privire puternic plictisită, care părea că a trăit destule experiențe și cu greu ar mai găsi ceva care să o șocheze cu adevărat. Într-un timp extrem de scurt se descălțase și escaladase scaunul cu picioarele printr-un țopăit energic, pentru a ajunge la locul unde se depozitează bagajele. Nu își scosese nici o carte de rugăciuni, nici o rugăciune printată și nici o icoană, ci doar un sandwich, contrar faptelor ce dominau vagonul meu și, printr-o extrapolare destul de logică, cam tot trenul. 

După un timp de tăcere ce devenea ușor penibil între doi oameni care stau față în față de câteva ore și care se măsurau uneori subtil din priviri, doamna inițiase discuția:

-Sunteți student, nu-i așa?

-Da, îi răspund eu, așteptând deja următoarea întrebare tipică: "Unde?" sau "La ce?".

-Și vă place? mă luase ea prin surprindere.

-Mult!

-Dar ce studiați?

-Sociologie. 

A fost cam primul moment serios din discuție în care am realizat cât de dăunător este să judeci pe cineva după aparențe (contrar deontologiei unui sociolog și contrar cam oricărui principiu asociat acestei științe). Văzând-o prima dată, credeam că fie va afișa o mină destul de nedumerită cu privire la știința studenției mele, fie îmi va spune să mă pregătesc să mor de foame. N-a fost nici una, nici alta. 

-O, da! Eram tânără când fusese reintrodusă la noi în țară. Una dintre științele interzise în comunism! Știi asta, bănuiesc... o, da! spunea ea, părând să fi ajuns într-un butoi definitiv al unei melancolii evidente. În fine, reluă ea, și eu am terminat la București, însă geografia. Am avut profesori mari, de care mi-e dor: Posea, Ielenicz...

Auzind arhicunoscutele nume din geografia românească, trebuia să intervin de urgență:

-Ielenicz a murit anul trecut, din câte știu...

-Așa e! De unde știi? se miră vizibil doamna.

-Murise chiar în timpul Olimpiadei de Geografie, eram la Oradea împreună cu cei din lotul meu. 

-Ați fost olimpic deci! exclamă doamna fără ezitare. Să-ți dea Dumnezeu sănătate și putere, că mare nevoie are țara asta de oameni ca tine. Eu mâine trebuie să mă duc la ore, mă așteaptă elevii... de la 8 dimineața.

-Sunteți profesoară în București, bănuiesc.

-Nu, în Craiova. Trenul spre Craiova pleacă din București pe la 21:30, dar cum al nostru întârzie vreo două ore, sper să-l pot prinde măcar pe următorul. Voi ajunge pe la 3 dimineața în Craiova, dar asta este. 

-Și de la 8 aveți ore?

-Da... confirmă ea.

-Și puteți să vă duceți? 

-Păi de ce să nu pot? Dorm eu vreo 3 ore, văd ce fac, sper să reușesc, apoi totul va reveni la normal. N-am lipsit de la ore decât când mi-a murit soțul, Dumnezeu să-l ierte! Fie că mă așteaptă elevii, fie că nu, eu trebuie să mă duc la datorie. 

-Oh, uitasem să vă întreb: cum vi se par elevii de astăzi față de cei din trecut? 

-E o întrebare bună. Sinceră să fiu, pe vremuri aveam clase geniale! Puteai să te chinui să-i dai cuiva sub 9 și nu aveai cum. Acum mi se pare altfel. Am încercat să nu-mi modific prea mult stilul, însă tot a fost nevoie să ridic mult indulgențele. Ce rost avea să rămân cu vechile mele principii, într-o lume care se schimbă atât de repede? Poate n-am procedat prea bine, dar oricum mă apropii de pensie. Auziți, nu vă mai amintiți vreun subiect de la olimpiada din anul dvs? Cea de la Oradea.

-Sunt șanse mari să fie disponibile pe internet. Așteptați un moment. 

După ce căutasem site-ul specific Olimpiadei Naționale, iaca că găsisem și subiectele. 

-Le-am găsit pentru fiecare clasă. Pe care vreți să o aleg? 

-Haideți să începem cu a IX-a, răspunse profesoara.

Astfel, selectasem subiectele, întinsesem telefonul profesoarei și începurăm să dezbatem oral rezolvărle de la fiecare subpunct. O auzeam cum bâiguia, foarte concentrată, cerințele de pe foaie: "altitudinea absolută a punctului marcat pe hartă cu litera A... două cauze naturale care determină apariția formei de relief identificată la punctul 3... Cu ce literă este marcat desenul care prezintă corect direcția vânturilor predominante și a curenților oceanici datorată forței Coriolis?"

-O fi A... A sau D, răspunsesem eu, surprins totodată de nostalgia pe care ți-o trezesc astfel de amintiri. 

-Cred și eu că e D, confirmă profesoara. Ce facem, ne uităm pe barem?

-Eu zic că da, răspunsei, în timp ce dădeam scroll până la barem. Ce dubios, aici scrie C!

-Ce naib... ăăă, Doamne iartă-mă! izbucni profesoara, mocnit. Ia mai dă-mi desenul ăla să mă uit pe el!

După vreo 5-10 minute de reflecție, realizaserăm motivul greșelii noastre și începuserăm să râdem amândoi. În scurt timp, luaserăm și subiectele pentru a X-a, a XI-a și a XII-a. Dezbaterile erau uneori aprinse, fiindcă ne contraziceam aproape la fiecare punct. Totodată, profesoara îmi testă cunoștințele rămase, întrebându-mă în ce condiții apare o alunecare de teren, care este cel mai înalt vârf din Alpi, ce populație are Israelul și care sunt teritoriile cu adevărat antropice de pe Glob. Nostalgic din nou și din nou, făceam tot posibilul să-mi amintesc răspunsurile. Surpriza cea mare veni atunci când am conștientizat că într-un sfert de oră vom ajunge în București. Lumea începea deja să se îndrepte spre uși. Eram, cu toții, nerăbdători să scăpăm de trenul care însumase, de la Mărășești la București... 15 vagoane și 1 oră 40 întârziere, făcându-i pe nostalgicii vechiului regim să evoce amintirile legate de regimul comunist, când fiecare tren avea peste 10 vagoane. 

Ne luaserăm la revedere în stiluri cu adevărat grăbite:

-Să ai mult succes și să-ți dea Dumnezeu sănătate... vai, uite că te-am și tutuit, se înroși profesoara. 

Nu-mi rămăsese decât să râd emoționat și să sper la o revedere. Priveam cum se îndrepta spre cealaltă ieșire a vagonului. Îmi doream doar să mai pot evoca astfel de amintiri. O fi bine sau rău, nu știu. Nu am tăria de a fi adeptul ideii conform căreia o trăire rezistă mai mult dacă încerci pe cât posibil să NU mai ai parte de ea. Fiecare cu puterea sa. 

Acestea fiind spuse, concluziile sunt și ele necesare. Dincolo de toate, dacă nu ești la racla sa, pe 14 octombrie stai încuiat în casă, oriunde te-ai afla. Sau să nu-ți dea prin minte să iei trenul, mai ales dacă are legătură cu Iași. Sau dacă e musai și musai, ia-ți bilet la clasa I, că oricum la clasa a II-a nu mai găsești. Măcar cu ocazia asta poate aveți ocazia să rezolvați subiecte de la naționala de geografie. 

#parascheva- Hai că n-a fost așa rău pentru 2018. 

Dragoș Obreja