Haideți să fim mai vulnerabili
De ce astăzi observăm că eșuează relațiile de prietenie, căsătoriile și în general orice relație bazată, mai mult sau mai puțin, pe anumite sentimente reciproce? De ce primele noastre reacții sunt cele de apărare a sinelui? "Dacă ar fi fost un om mai bun la suflet, cu siguranță nu s-ar fi ajuns la divorț", "Dacă aș fi știut că câtă răutate zace în el, nu aș fi stat atâta să încerc să-l ajut" și exemplele pot continua cu ușurință.
După cum spunea Dan Ariely în "Behavioural economics saved my dog", răspunzând unei femei care spunea că soțul ei este vinovat 90% pentru starea precară a relației lor: Ei bine, zice Ariely, încearcă întâi să elimini acele 10%, iar restul vor dispărea de la sine. Așadar, cum este scris și în Evanghelie, de ce vedem mereu paiul din ochiul fratelui nostru și niciodată bârna din proprii ochi? Acest fenomen are un fundament destul de evident în psihologie și psihosociologie, în cadrul cercetărilor contemporane.
În ceea ce este cunoscut ca fiind "fenomenul atribuirii" tendința firească a indivizilor este aceea de a crede că ceilalți au procedat eronat, că ceilalți se înșeală, în timp ce noi avem dreptate în majoritatea cazurilor. Și nu avem dreptate întâmplător, ci pentru că avem o prea mare încredere în judecata noastră: "Doar am cântărit bine fenomenul! Cum Dracu să n-am dreptate? Doar știu cât de atent și de corect sunt". Întrucât avem acces doar la propriile gânduri, deducem automat că gândurile celorlalți nu trec prin același procedeu complex de raționalizare, că ei sunt "oameni simpli" care cel mai adesea iau decizii instinctiv.
Astfel, dată fiind natura meseriei lor, cei doi se folosesc de o serie de experimente concludente pentru a-și justifica ideile, motiv pentru care recomand cu ardoare lectura acestei cărți de specialitate, pe înțelesul tuturor, dacă doriți să aflați răspunsuri-cheie la anumite dileme ale vieții de zi cu zi. Părerile stereotipice cresc și ele odată cu noi, acest lucru aducând adesea consecințe severe asupra memoriei și, implicit, asupra inteligenței emoționale (despre care nu cred că mai are rost să insist, întrucât i-am dedicat un articol important aici: Inteligența emoțională)
Acestea fiind spuse, aș vrea acum să mă opresc asupra ideii de vulnerabilitate. De ce să nu recunoaștem că am greșit și eventual să ne cerem scuze atunci când simțim asta? Bineînțeles, adesea acest lucru ar însemna pierderea evidentă a prestigiului social. Ce ar fi însemnat pentru medicii care practicau din vechime lăsarea de sânge în toată perioada carierei lor, să li se spună pur și simplu (chiar și prin toate dovezile aferente- așa cum a fost cazul) faptul că au greșit și că au tăiat venele atâtor pacienți degeaba? Doar nu ar putea să admită pur și simplu că au trăit de pomană și că tot ce au făcut a provocat mai mult rău decât bine. Așa ceva nimeni nu ar fi dispus să recunoască.
Pentru a contextualiza pe scurt, lăsarea de sânge a fost o practică veche de secole în lumea medicinei, prin care medicii obișnuiau să taie venele pacienților și să lase să li se scurgă cantități diferite de sânge, indiferent de problema lor medicală, crezându-se astfel că boala lor avea să treacă prin înlăturarea sângelui bolnav. Oficial, scepticismul și dovezile împotriva acestei practici apar odată cu moartea primului președinte american, George Washington, căruia medicii i-au scurs mai bine de jumătate din cantitatea totală de sânge din pricina faptului că suferea de o gravă pneumonie.
Dar în cazurile intime ale vieții sociale, ce anume ne împiedică să ne cerem scuze atunci când greșim? Care este de fapt prețul dur pe care credem că îl plătim? Cu un capitol separat dedicat problemelor vieții de cuplu, cei doi psihosociologi pătrund în problemele frecvent întâlnite, lămurindu-le concret. Tocmai de aceea vă las dumneavoastră plăcerea de a descoperi această carte incitantă. 😊
Mai trist e când citești psihologie de cuplu, dar tu ești singur ca un miel noaptea pe șantier. Asta e, la anumite capitole mai suntem și mediocri. La altele însă, aștept întrebările și sfaturile dumneavoastră.
După cum spunea Dan Ariely în "Behavioural economics saved my dog", răspunzând unei femei care spunea că soțul ei este vinovat 90% pentru starea precară a relației lor: Ei bine, zice Ariely, încearcă întâi să elimini acele 10%, iar restul vor dispărea de la sine. Așadar, cum este scris și în Evanghelie, de ce vedem mereu paiul din ochiul fratelui nostru și niciodată bârna din proprii ochi? Acest fenomen are un fundament destul de evident în psihologie și psihosociologie, în cadrul cercetărilor contemporane.
În ceea ce este cunoscut ca fiind "fenomenul atribuirii" tendința firească a indivizilor este aceea de a crede că ceilalți au procedat eronat, că ceilalți se înșeală, în timp ce noi avem dreptate în majoritatea cazurilor. Și nu avem dreptate întâmplător, ci pentru că avem o prea mare încredere în judecata noastră: "Doar am cântărit bine fenomenul! Cum Dracu să n-am dreptate? Doar știu cât de atent și de corect sunt". Întrucât avem acces doar la propriile gânduri, deducem automat că gândurile celorlalți nu trec prin același procedeu complex de raționalizare, că ei sunt "oameni simpli" care cel mai adesea iau decizii instinctiv.
De aici și ideea de autojustificare. Cu toții am trecut cel puțin o dată prin situația în care s-a demonstrat evident faptul că am greșit. În mod firesc, reacția umană este aceea de a ne autojustifica faptele: "Am încercat să ajung la timp, dar chiar nu e vina mea că metroul a mers atât de încet". În privința autojustificării, țin să vă recomand o nouă carte: "S-au făcut greșeli. Dar nu de către mine", scrisă de Carol Travis și Elliot Aronson, cercetători de renume în domeniul psihologiei sociale. Astfel, în cartea mai sus amintită, ei spun că:
"Când spunem o poveste, tindem să ne omitem pe noi înșine: tatăl meu a făcut așa și pe dincolo pentr că așa era el, nu din cauza felului meu de a fi în copilărie. Asta e autojustificarea memoriei. Și este motivul pentru care, atunci când aflăm că o amintire este eronată, ne simțim buimăciți, dezorientați, de parcă ne-ar fugi pământul de sub picioare. Într-un anumit sens chiar așa e. Ne face să ne regândim rolul avut în poveste."(Travis, Aronson, pp. 93-94)
Astfel, dată fiind natura meseriei lor, cei doi se folosesc de o serie de experimente concludente pentru a-și justifica ideile, motiv pentru care recomand cu ardoare lectura acestei cărți de specialitate, pe înțelesul tuturor, dacă doriți să aflați răspunsuri-cheie la anumite dileme ale vieții de zi cu zi. Părerile stereotipice cresc și ele odată cu noi, acest lucru aducând adesea consecințe severe asupra memoriei și, implicit, asupra inteligenței emoționale (despre care nu cred că mai are rost să insist, întrucât i-am dedicat un articol important aici: Inteligența emoțională)
"Normal că noi toți creștem și ne maturizăm, dar, în general, nu în măsura în care ne imaginăm. Această prejudecată a memoriei explică de ce fiecare dintre noi simte că s-a schimbat profund, dar că prietenii, inamicii și cei dragi sunt aceiași vechi prieteni, inamici și oameni dragi dintotdeauna"(ibidem, p. 101)
Acestea fiind spuse, aș vrea acum să mă opresc asupra ideii de vulnerabilitate. De ce să nu recunoaștem că am greșit și eventual să ne cerem scuze atunci când simțim asta? Bineînțeles, adesea acest lucru ar însemna pierderea evidentă a prestigiului social. Ce ar fi însemnat pentru medicii care practicau din vechime lăsarea de sânge în toată perioada carierei lor, să li se spună pur și simplu (chiar și prin toate dovezile aferente- așa cum a fost cazul) faptul că au greșit și că au tăiat venele atâtor pacienți degeaba? Doar nu ar putea să admită pur și simplu că au trăit de pomană și că tot ce au făcut a provocat mai mult rău decât bine. Așa ceva nimeni nu ar fi dispus să recunoască.
Pentru a contextualiza pe scurt, lăsarea de sânge a fost o practică veche de secole în lumea medicinei, prin care medicii obișnuiau să taie venele pacienților și să lase să li se scurgă cantități diferite de sânge, indiferent de problema lor medicală, crezându-se astfel că boala lor avea să treacă prin înlăturarea sângelui bolnav. Oficial, scepticismul și dovezile împotriva acestei practici apar odată cu moartea primului președinte american, George Washington, căruia medicii i-au scurs mai bine de jumătate din cantitatea totală de sânge din pricina faptului că suferea de o gravă pneumonie.
Dar în cazurile intime ale vieții sociale, ce anume ne împiedică să ne cerem scuze atunci când greșim? Care este de fapt prețul dur pe care credem că îl plătim? Cu un capitol separat dedicat problemelor vieții de cuplu, cei doi psihosociologi pătrund în problemele frecvent întâlnite, lămurindu-le concret. Tocmai de aceea vă las dumneavoastră plăcerea de a descoperi această carte incitantă. 😊
Mai trist e când citești psihologie de cuplu, dar tu ești singur ca un miel noaptea pe șantier. Asta e, la anumite capitole mai suntem și mediocri. La altele însă, aștept întrebările și sfaturile dumneavoastră.
Dragoș Obreja
Comentarii