Cei fără empatie sunt ai necuratului?

Nu e un moment prea confortabil să dai peste o lectură care să îți schimbe radical perspectiva. La urma urmei, pot spune că am făcut parte din acea categorie de indivizi pentru care orice problemă socială se rezolva prin inteligență emoțională și prin empatie. Mi-a luat destul de mult ca să înțeleg că această abordare este pur și simplu un nonsens. Nu poți promova o empatie universală așa cum nu poți nici să pretinzi asta din partea altora. Articolul de față este realizat pe baza cărții Against Empathy, scrisă de Paul Bloom, disponibilă și în limba română la editura Curtea Veche. Autorul oferă niște exemple cât se poate de sugestive pentru a arăta de ce nu putem să punem toate faptele noastre bune pe seama empatiei. 

„Apelând la un exemplu clasic din filosofie, conceput de înțeleptul chinez Mencius, imaginați-vă că vă plimbați pe marginea unui lac și vedeți un copil zbătându-se, gata să se înece. Dacă puteți intra cu ușurință în apă să-l salvați, atunci trebuie s-o faceți. Ar fi incorect să vă continuați drumul.”

Punctul acesta de plecare este demn de explicat. Întocmai cum spune Bloom, dacă știi să înoți și vezi un copil pe cale să se înece într-un lac, este corect să-l salvezi, nu este empatic. Nu cred că este nevoie de empatie ca să înțelegi că acel copil nu și-ar dori neapărat să fie în situația de a se îneca. 

Exemplele autorului continuă într-o manieră sugestivă. Expunând în paralel două cazuri de copii masacrați în școlile din SUA: primul caz fiind în Chicago și al doilea în Newtown, vedem că abordările celorlalți sunt cât se poate de diferite, deși toți cred că au fost empatici. Copiii masacrați la Chicago sunt de obicei negri ce provin din familii defavorizate, cazuri cu care populația americană s-a obișnuit deja, în timp ce în cazul Newtown copiii masacrați proveneau cel puțin din clasa de mijloc americană, fiind cu toții albi. Rezultatele sunt relativ ușor de anticipat: în timp ce masacrele din Chicago deveniseră „la ordinea zilei”, cel din Newtown a produs un șoc național. Familii destul de sărace ajunseseră să doneze sute de jucării familiilor îndoliate care, culmea, aveau o avere mult superioară, astfel încât toate aceste donații au însemnat o nevoie cât mai mare de voluntari care să depoziteze tonele de jucării primite. Întocmai: toată această dorință de a fi empatic a generat efectul contrar, a devenit o povară pentru cei îndoliați. 

„Suntem alcătuiți în așa fel încât doar evenimentele noi și neobișnuite ne captează atenția și ne provoacă o reacție emoțională.”

Dat fiind faptul că nu avem niciodată acces la mințile celorlalți, credem că un gest de-al nostru este util celorlalți doar pentru că NOI îl considerăm util la momentul respectiv. Însă după cum am constatat cu toții la momentul potrivit, atitudinile noastre „empatice” generează mai degrabă un efect de loterie. Ne întrebăm adesea de ce partenerul nu ne primește afecțiunea cu aceeași căldură cu care noi o oferim. Pur și simplu efectele care pot apărea sunt aleatorii. Din moment ce nu le cunoaștem slăbiciunile, cum putem ști dacă faptele noastre i-ar ajuta sau mai tare i-ar răni? Chiar dacă nu ne-ar consola prea tare tendințele noastre spre inteligența emoțională, Bloom oferă un răspuns destul de sugestiv. 

„Dacă mă întâlnesc cu un student slab căruia îi spun că n-o să-și ia examenele, atunci tentativa de a-i spune acest lucru cu tact, fără a-l speria inutil sau a-l face să se simtă prost, denotă doar o formă de bunătate rudimentară. Când îi cumpăr nepoatei mele un cadou, nu trebuie să fiu un filozof al moralei ca să înțeleg că trebuie să aleg ceva ce-i place ei, nu ceva ce mi-aș dori eu. Pentru ca acțiunile noastre să aibă efecte benefice, trebuie să ne dăm seama cum gândesc ceilalți.”

A înțelege cum gândesc ceilalți, spune Bloom, nu are nici o legătură cu a fi empatic. Ne preocupă atât de des să fim precum niște detectori emoționali încât pierdem orice interes pentru a-l asculta pe celălalt. Sunt mulți cei care cred că moralitatea se bazează pe empatie (recunosc, credeam același lucru), astfel că trecem adesea aproape orbește peste neajunsurile pe care le arată o astfel de atitudine. Este în primul rând selectivă, din cauza faptului că noi alegem cui să-i oferim empatia noastră, pe criterii stabilite strict de către noi. Pe de altă parte, moralitatea tinde adesea să se universalizeze (o aprofundare sugestivă și documentată va exista în viitoarea mea carte), însă observăm că nu este posibil să se universalizeze dacă se sprijină de empatie. Astfel, dacă trecem prin Cișmigiu și vedem un bătrân căzut pe jos, suntem tentați cel mai probabil să ne apropiem de el spre a-l ajuta. Diferența apare dacă îl simțim mirosind a alcool, fiind o diferență suficientă care ne poate determina să renunțăm la ideea de a-l ajuta („La urma urmei, doar nu l-am pus eu să bea”). Pe acest fundal, Bloom deosebește empatia de compasiune. Cel mai adesea le considerăm a fi sinonime, însă suntem surprinși să vedem că există diferențe considerabile între cele două concepte. Prin empatie, suntem adesea copleșiți emoțional de emoțiile celuilalt, prin faptul că reușim să le simțim cu o acuratețe veritabilă. O empatie universală ar fi imposibilă dintr-un motiv evident și simplu: ne-ar seca de toată energia de care dispunem. Dacă auziți un om care spune că este mereu empatic, v-aș sugera să nu aveți încredere în el. 

Compasiunea este altceva: poți să înțelegi durerea prin care trece prietenul tău cel mai bun după un divorț fără să fii în situația de a plânge cot la cot cu el, disperați amândoi din cauza lipsei soluțiilor. O remarcă a unui profesor de-al meu a însemnat mult pentru mine, fiindcă a fost o adevărată dovadă de compasiune. Stând puțin de vorbă, i-am povestit contextul operației mele Detalii la linkul acesta și am primit o reacție cât se poate de sinceră „Îmi pare rău să aud că te-ai operat!”. În astfel de situații nu ai nevoie să asculți poliloghii de empatie, poți doar să-ți dai seama că ai primit o reacție sinceră, iar în astfel de momente a fost tot ce a contat pentru mine. 

În final, trebuie să lămuresc un lucru, așa cum o face și Paul Bloom în cartea sa. Cartea nu are scopul de a asemăna empatia cu un demon demn de stăvilit, ci doar îi prezintă contextele în care empatia face mai mult rău decât bine. Când fiul tău este în comă sau soția ta și-a pierdut mama, cred că empatia ar fi cel mai adesea răspunsul, dat fiind faptul că este vorba de alte legături relaționale și, așadar, de alt context. Mesajul este cât se poate de clar: păstrați empatia pentru cine merită, nu încercați universalizarea ei. Nu aveți cum să reușiți asta.

Dragoș Obreja