În mintea celuilalt
O scriere merită atenția publicului atunci când reușește să expună două sau mai multe păreri, doctrine sau chiar ideologii în esența lor diferite, fără a sugera vreo atitudine părtinitoare pentru vreuna anume. Altfel spus, un scriitor autentic nu ia nici o părere tale quale. Ei bine, asta reușește să facă și Eshkol Nevo, în cartea sa „Trei etaje”. Trei naratori își expun propriile frământări, propriile moduri de a vedea problemele vieții lor. Cei trei locuiesc în același bloc, se întâlnesc întâmplător așa cum se întâlnesc vecinii de pretutindeni, însă ceea ce merită auzit este discursul fiecăruia.
Arnon își povestește grijile unui prieten. Își descrie familia și modul în care obișnuiește să își lase una dintre fete la niște vecini mai în vârstă, soț și soție. Problema apare atunci când, conform lui Arnon, Herman (soțul) se îmbolnăvește, având, crede el, toate motivele să creadă că Herman, în delirul său, i-ar fi abuzat fiica. Așa cum obsesiile aduc destul de des premisele dezumanizării, Arnon își schimbă modul în care îl privește pe Herman. În glumă, când Arnon și fiica sa o vedeau pe o altă vecină pe nume Hani, obișnuiau să-i acorde porecla „văduva”, din cauza faptului că umbla mereu singură.
Însă nu toți mai au prilejul să-și discute problemele față în față cu alte persoane. Hani, vecina de la etajul doi, mai are ocazia să vorbească doar cu Neta, o prietenă aflată la mare depărtare, motiv pentru care nu poate să facă asta decât printr-o scrisoare. Viața lui Hani părea să fie una împlinită atunci când a avut parte de propriul ei copil, la care aspirase de multă vreme. Fusese dispusă să renunțe la serviciul ei pentru a-și îngriji copilul, însă după aceea dorește să-și deschidă propria ei firmă. Nu reușește să-și ducă acest plan la bun sfârșit, considerându-și soțul principalul vinovat: înțelege nevoia de a munci pentru a face suficienți bani să întrețină proaspăta familie, dar se arată indignată de faptul că nu este prezent alături de ea. Tot în cadrul scrisorii, Hani își exprimă nedumerirea pentru faptul că este poreclită „văduva” de către vecinii de la unu, deși soțul ei trăiește. Decide însă să nu acorde mare importanță acestui fapt.
La etajul al treilea locuiește Debora, o fostă judecătoare, acum pensionată. Ea nu are cu cine să-și împărtășească gândurile, astfel că se gândește la ceva diferit: își spune povestea la robotul telefonic, singurul care o mai poate asculta. De-a lungul vieții a fost centrată pe principii de viață precum echidistanța și judecata „la rece”, însă moartea soțului ei i-a schimbat irevocabil parcursul traiului. Să nu uităm că o societate matriarhală, cum este cea evreiască, ar fi oricând centrată pe relația dintre mamă și copil. Stigma socială apare atunci când Debora își alege soțul în detrimentul fiului ei (în urma unui scandal aprig în urma căruia Debora a fost somată să facă o alegere), acum cu cazierul „pătat”. Nu cred să existe o situație mai dură, de-a lungul vieții, decât aceea de a alege între partenerul de viață și propriul copil. Cine știe ce am alege cu toții... În orice caz, Adar (fiul Deborei) își reconstruiește propria viață, având și el motivele clasice de bucurie ale oricărui om. Ce se va alege, însă, din relația lui cu mama sa, după ce își alesese soțul în detrimentul copilului?
O lucrare veritabilă e cea care îți mai dă de gândit chiar și după o anumită perioadă. E o lucrare care te face să te gândești dacă ai putea repara ceva, dacă ți-ai putea răscumpăra o greșeală și dacă ai putea aduce ceva mai bun pe viitor. Da, merită citită! :)
Dragoș Obreja
Arnon își povestește grijile unui prieten. Își descrie familia și modul în care obișnuiește să își lase una dintre fete la niște vecini mai în vârstă, soț și soție. Problema apare atunci când, conform lui Arnon, Herman (soțul) se îmbolnăvește, având, crede el, toate motivele să creadă că Herman, în delirul său, i-ar fi abuzat fiica. Așa cum obsesiile aduc destul de des premisele dezumanizării, Arnon își schimbă modul în care îl privește pe Herman. În glumă, când Arnon și fiica sa o vedeau pe o altă vecină pe nume Hani, obișnuiau să-i acorde porecla „văduva”, din cauza faptului că umbla mereu singură.
Însă nu toți mai au prilejul să-și discute problemele față în față cu alte persoane. Hani, vecina de la etajul doi, mai are ocazia să vorbească doar cu Neta, o prietenă aflată la mare depărtare, motiv pentru care nu poate să facă asta decât printr-o scrisoare. Viața lui Hani părea să fie una împlinită atunci când a avut parte de propriul ei copil, la care aspirase de multă vreme. Fusese dispusă să renunțe la serviciul ei pentru a-și îngriji copilul, însă după aceea dorește să-și deschidă propria ei firmă. Nu reușește să-și ducă acest plan la bun sfârșit, considerându-și soțul principalul vinovat: înțelege nevoia de a munci pentru a face suficienți bani să întrețină proaspăta familie, dar se arată indignată de faptul că nu este prezent alături de ea. Tot în cadrul scrisorii, Hani își exprimă nedumerirea pentru faptul că este poreclită „văduva” de către vecinii de la unu, deși soțul ei trăiește. Decide însă să nu acorde mare importanță acestui fapt.
La etajul al treilea locuiește Debora, o fostă judecătoare, acum pensionată. Ea nu are cu cine să-și împărtășească gândurile, astfel că se gândește la ceva diferit: își spune povestea la robotul telefonic, singurul care o mai poate asculta. De-a lungul vieții a fost centrată pe principii de viață precum echidistanța și judecata „la rece”, însă moartea soțului ei i-a schimbat irevocabil parcursul traiului. Să nu uităm că o societate matriarhală, cum este cea evreiască, ar fi oricând centrată pe relația dintre mamă și copil. Stigma socială apare atunci când Debora își alege soțul în detrimentul fiului ei (în urma unui scandal aprig în urma căruia Debora a fost somată să facă o alegere), acum cu cazierul „pătat”. Nu cred să existe o situație mai dură, de-a lungul vieții, decât aceea de a alege între partenerul de viață și propriul copil. Cine știe ce am alege cu toții... În orice caz, Adar (fiul Deborei) își reconstruiește propria viață, având și el motivele clasice de bucurie ale oricărui om. Ce se va alege, însă, din relația lui cu mama sa, după ce își alesese soțul în detrimentul copilului?
O lucrare veritabilă e cea care îți mai dă de gândit chiar și după o anumită perioadă. E o lucrare care te face să te gândești dacă ai putea repara ceva, dacă ți-ai putea răscumpăra o greșeală și dacă ai putea aduce ceva mai bun pe viitor. Da, merită citită! :)
Dragoș Obreja
Comentarii