Wabi-Sabi

Ca să fiu sincer, romanul Wabi-Sabi al lui Francesc Miralles este unul dintre puținele romane care au intrat în atenția mea grație copertei sale. Celebra figurină japoneză întruchipând o pisică zâmbăreață reprezintă, pentru Miralles, simbolul călătoriei necesare într-un teritoriu necunoscut. Coleg de bloc cu un redactor veșnic preocupat de manuscrisele sale, naratorul primește o serie de vederi anonime prin poștă; unde toate acestea sugerează că ar fi fost trimise din Japonia. Decide însă să le ducă pe fiecare la acesta, în speranța că redactorul l-ar putea ajuta cu niște detalii suplimentare.

Dat fiind faptul că relația lui Samuel cu Gabriela a ajuns într-un punct mort, aceasta se termină la dorința Gabrielei, cei doi comunicându-și aceste lucruri preponderent telefonic. Această distanță dintre personaje pare să constituie un argument în plus pentru plecarea lui Samuel în Japonia, întrucât devine din ce în ce mai preocupat de autorul vederilor anonime. 

„Prea des în viață lucrurile nu se petrec cum ne așteptăm. Eu prevăzusem o ceartă pentru vasul distrus și, în loc de asta, ceea ce se distrusese, cel puțin pentru moment, era relația noastră... Lumea e imprevizibilă, dar înțelepții susțin că totul se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple. Și asta-i cel mai îngrijorător. Eu nu înțelegeam de ce, după opt ani, Gabriela provocase tocmai acum scufundarea Atlantidei noastre” (p. 35)

Însă așa cum am fost cu toții obișnuiți din basme, răul pe care îl resimte Samuel pare să fie un rău necesar, un rău care închide anumite porți și are grijă să deschidă altele. Tocmai această solitudine recentă l-a făcut pe Samuel să pună în practică plecarea sa în Japonia.  

Bineînțeles, acesta descoperă în scurt timp ce presupune cultura japoneză, însă nu mic i-a fost șocul când a descoperit că acele vederi fuseseră trimise de către redactor, vecinul său de bloc, pentru a-l determina să ducă la bun sfârșit călătoria sa în lumea niponă, aceste lucruri descoperindu-le în discuție cu un japonez cu care devenise destul de apropiat:

„-Dar... stați puțin. Am scos vederea cu pisica, descumpănit cu desăvârșire. Cum e posibil ca...?

-E imprimată în casă, mi-a tăiat vorba. Cineva a imprimat asta în Photoshop. Chiar și timbrul cu ștampila. Totul e fals.” (p. 119) 

 Bineînțeles, diferența sesizabilă de fus orar depășește orice încercare biologică de adaptare a lui Samuel, motiv pentru care obișnuiește să rămână treaz noaptea. Cum simbolul Wabi-Sabi fusese folosit în vederile trimise, acesta încearcă să îi descopere semnificația, desigur la insistențele redactorului. Află din cărți vechi lucruri puțin spus interesante, dar parcă insuficiente: 

„Wabi este senzația pe care ne-o provoacă cerul unui amurg de toamnă, melancolia culorii, când orice sunet a amuțit. Acele momente când, dintr-un motiv pe care rațiunea nu-l poate explica, lacrimile încep să curgă fără reținere.” (p. 97)

Din ce în ce mai multe informații despre Wabi-Sabi sunt necesare, în concordanță cu noii oameni pe care Samuel îi cunoaște pe teritoriul japonez. Fiind însă niște cunoștințe vitale pentru finalul romanului, voi lăsa cititorul să le descopere pe cont propriu. 😁

Întocmai noile legături ale lui Samuel cu indivizi aparținând unei culturi total diferite arată necesitatea călătoriei atunci când aceasta promite o experiență pe cinste. În paralel cu experiența relațiilor sociale, vitale sunt informațiile pe care Samuel le capătă documentându-se despre arta Wabi-Sabi. Noua lui perspectivă este demnă de luat în seamă, dat fiind faptul că naratorul se bucură și el, în final, de experiența schimbării lăuntrice. 

„Tot ce există în univers se află în constantă mișcare și schimbare. Nimic nu e veșnic, nimic nu există dintotdeauna și pentru totdeauna, totul are un început și un sfârșit. Arta Wabi-Sabi este capabilă să întruchipeze sau să sugereze faptul esențial și evident al efemerității și de aceea provoacă în spectator o contemplare senină ce se împletește cu înțelegerea fugacității a tot ce există. Fiind conștienți de această vremelnicie, privim viața din altă perspectivă.” (p. 109)

Dragoș Obreja