Top 10 cărți citite în ianuarie - iunie 2023

 

Pentru a continua tradiția stabilită în ultimii ani, nu puteam să omit clasamentele semestriale de cărți de la care am avut ceva de învățat. Desigur, fără încurajările venite de la câțiva dintre dumneavoastră, prea mică ar mai fi fost motivația de a continua acest demers. Este, totodată, o formă de mulțumire pentru faptul că unii cititori urmăresc constant cele publicate pe blog, chiar și la acest ritm relativ lent de publicare. Acestea fiind spuse, sper ca acest clasament al unor cărți citite în prima parte a anului 2023 să fie de interes și inspirație pentru dvs. 👇💙

10. Viitorul capitalismului: față în față cu noile anxietăți (Paul Collier)

Unul dintre gânditorii care cred că sistemul capitalist merită șansa de a fi "reparat", Collier oferă o serie de soluții pentru a îndrepta nedreptățile sistemice existente. Argumentul său principal este acela că obsesia pentru realizările proprii, amplu încurajată de capitalism, ar putea fi măcar parțial înlocuită de o preocupare etică pentru bunăstare, transmisă prin intermediul socializării primare (cea asigurată prin intermediul familiei). Collier argumentează că forme de paternalism social precum copiii plasați în grija statului, sau oferirea de ajutoare de stat reprezintă forme dezavantajoase de a cumpăra necumpărabilul, adică dezvoltarea despre care Collier crede că poate fi dobândită strict în cadrul "familiei etice". 

Desigur, există mai multe motive pentru a contesta această teză. În primul rând, mă încadrez mai degrabă în spectrul "pesimiștilor" cu privire posibilitatea de a îndrepta capitalismul. Toate încrengăturile socio-economice care există în cadrul capitalismului există tocmai în ideea încurajării îmbogățirii perpetue, iar asta vine, cel mai adesea, cu prețul subminării grupurilor defavorizate, care nu au atins "succesul" îmbogățirii, stipulat în orice sistem capitalist. În al doilea rând, nu este întâmplător că autori precum Collier oferă șanse mai mari ideii de reformare a familiei - în ideea dobândirii unor valori etice în cadrul capitalismului - decât ideii de reformare a statului astfel încât să adopte măsuri sociale cât mai eficiente pentru grupurile defavorizate. După cum văd eu lucrurile, cele două instituții (familia și statul) ar trebui privite în strânsă legătură, nicidecum una în detrimentul celeilalte. De aceea, reformarea valorilor care să vizeze familia necesită o reformare cel puțin similară în cadrul statului, motiv pentru care îmi mențin pesimismul că o astfel de reformare sistemică se poate face în cadrul capitalismului. Creșterea economică perpetuă specifică capitalismului este incompatibilă cu multe alte aspecte, cum ar fi conceperea unei familii orientate mai spre social, protejarea mediului înconjurător, dar și cultivarea unei bunăstări sociale care să includă cât mai multe categorii de populație. Am inclus lucrarea lui Collier în acest clasament tocmai pentru a argumenta, foarte pe scurt, că reformarea capitalismului nu este nicidecum un proiect atât de optimist, astfel că relația dintre capitalism și social-democrație ar trebui dezbătută mai tranșant decât simpla întoarcere etică la familia cu doi părinți.

9. Wanting: puterea dorinței mimetice în viața de zi cu zi (Luke Burgis)

Avem aici o carte care dezbate un fenomen în care suntem cu toții incluși, fără vreo cale de scăpare: efectul mimetic. Într-un astfel de efect, intențiile noastre sunt în mare măsură dictate de ceea ce credem că vor alții, astfel că Wanting explică o serie de mecanisme prin care ne alegem modelele și tindem totodată să le imităm. Burgis nu vine doar cu enumerarea acestor principii care încurajează mimesisul, ci aduce totodată câteva soluții pentru a depăși această capcană. O astfel de soluție este aceea a identificării unor surse de înțelepciune care se opun mimesisului. Găsim necesitatea unei astfel de soluții în special în perioade de instabilitate socială, cum este cazul pandemiei de Covid-19, sau a recentei invazii din Ucraina, în care o serie de lideri politici carismatici țin morțiș să ne arate "cum stau de fapt lucrurile", având totodată o bună parte din populație de partea lor. Este deci important, arată Burgis, ca sursele care se opun mimesisului să aibă știința de partea lor, astfel încât să vină la pachet cu cadre coerente și dovedibile care ajută la combaterea forțelor tentante ale imitării. Orice instanță socială și tehnologică are nevoie de acest mimesis, lucru valabil cu atât mai mult în cazul rețelelor de socializare. Despre ele, Burgis spune "cu cât mai mari forțele mimetice de pe platformele de socializare, cu atât oamenii vor să le folosească mai mult... Dacă doi indivizi se ceartă pe o platformă de socializare, atrăgându-i și pe alții în această dispută, nu este greu să ne dăm seama cine câștigă: platforma" (p. 227). Primul pas în a combate tentațiile mimetice este, bineînțeles, acela de a le recunoaște.

8. Feminismul e pentru toată lumea (bell hooks)

În scurta sa carte-manifest, bell hooks (pseudonimul pentru Gloria Jean Watkins) îi invită pe cititori să înțeleagă cât de bine s-ar putea concretiza o solidaritate socială atunci când toți indivizii ar înțelege că feminismul poate să fie pentru toată lumea. Acest lucru a fost foarte târziu înțeles (și nici măcar acum în totalitate), făcând ca orice perspectivă intersecțională a justiției sociale să fie amânată și subminată. Încă de la primele valuri feministe, femeile albe le vedeau pe femeile de culoare (și ulterior pe femeile lesbiene) ca fiind un obstacol în calea revendicărilor lor feministe, motiv pentru care au încercat sistematic să le îndepărteze din cadrul acestor mișcări. Nu este întâmplător că femeile de culoare au ajuns să considere feminismul o mișcare elitistă, a femeilor puternic avantajate socio-economic, pentru care singura problemă rămasă era inegalitatea dintre ele și soții lor. Așa cum coerent explică bell hooks, ce interes ar avea femeile de culoare în a-și dori egalitate cu soții lor, care sunt de asemenea discriminați în mai toate sferele vieții sociale, economice și culturale? 

O altă problemă pe care criticii feminismului o aduc în discuție este aceea a confuziei între feminism și capitalism. După cum explică hooks: "Femeile greșesc atunci când blamează feminismul pentru că trebuie să muncească, ceea ce multe femei cred. Adevărul e următorul: capitalismul consumerist a fost forța care le-a făcut pe multe femei să muncească" (p. 73). De aceea, lupta împotriva exploatării patriarhale a devenit cu atât mai dificilă, în contextul dezvoltării accelerate a capitalismului, care a dus la multiplicarea poverilor de pe umerii femeilor: după munca cot la cot cu bărbații în cadrul locului de muncă, urma cel mai adesea munca domestică de îngrijire a gospodăriei și copiilor, la care bărbații cel mai adesea nu participau. 

Pentru a realiza acest deziderat al unui feminism destinat tuturor mai este mult de lucru, însă un prim pas este acela de a înțelege că opresiunea se realizează pe mai multe axe, cum sunt genul - rasa - clasa - orientarea sexuală - dizabilitatea etc., iar a fi o femeie de culoare se traduce în mai multe discriminări structurale, în comparație cu a fi o femeie albă. De aceea, eforturile feministe trebuie să fie unele colective, care să includă toate categoriile intersecționale.

7. Realism capitalist: nu există nici o alternativă? (Mark Fisher)

Detașându-se de abordarea tipic French Theory a conceptualizărilor spectaculoase, Fisher propune mai degrabă diferite puncte de pornire pentru a aborda conceptul de realism capitalist, adică credința împământenită după colapsul URSS, că sistemul capitalist este singurul sistem viabil care poate exista. Fisher deplânge, în acest context, lipsa implicării politice a populației britanice, în frunte cu studenții care par a fi resemnați în calea impunerii ireversibile a neoliberalismului. Acest lucru se realizează în contrapondere cu societatea franceză, unde cultura protestului încă există activ și care continuă să aducă multiple beneficii în termeni de bunăstare. Tot în cadrul capitalismului s-a instaurat, în societatea britanică, o cultură a supravegherii reciproce și a monitorizării constante a criteriilor de performanță, lucru care se observă foarte bine și în cadrul cadrelor didactice universitare. Astfel, "profesorii trebuie supravegheați de colegii lor, iar departamentele sunt supuse unor inspecții periodice de câte trei-patru zile de Agenția pentru Asigurarea Calității în Învățământul Superior. Dacă sunt activi în domeniul cercetării, profesorii trebuie să își prezinte cele mai bune patru publicații o dată la fiecare patru sau cinci ani spre a fi notate de o comisie care e parte a Exercițiului pentru Evaluarea Cercetării" (p. 80). Fisher spune că se produce, în fapt, un fel de "stalinism de piață", în care obsesia pentru valorizarea simbolurilor reușitei este mult mai importantă decât reușita în sine, în numele unui sistem care face din livrarea de rezultate o cultură în sine.

6. Stăpânii hranei: călătorie în industria alimentară care distruge planeta (Stefano Liberti)

Parcă în continuarea lucrării lui Fisher, cartea lui Stefano Liberti mută capitalismul în zona producției și comerțului internațional, pentru a arăta cum marile industrii alimentare schimbă iremediabil infrastructurile (tehnologice, sociale) locale. Dispariția micilor fermieri, intensificarea proceselor de poluare și defrișare, alături de torturarea și înghesuirea en-gros a animalelor arată întocmai cum eficientizarea unor astfel de procese implică întocmai actori statali care colaborează pentru desăvârșirea acestor procese. De exemplu, culturile de soia care se cultivau de mii de ani în Manciuria chineză, sunt acum înlocuite cu importurile sistematice din Brazilia și Statele Unite (p. 121). Acest proces este parte din jocul global al hranei: pentru a-și putea hrăni porcii, China preferă să importe legume pe care le-ar putea cultiva foarte bine în propria țară, în numele schimbărilor politice și economice de direcție, luate de cele mai importante puteri ale lumii. 

În cazul tomatelor, actori economici precum Italia văd adesea China ca făcând concurență neloială, prin faptul că realizează o producție de calitate foarte slabă, dar cu subvenții și costuri de producție foarte mici. De asemenea, în numele profitului, multe roșii africane urmează un traseu cel puțin suspect, care implică multe regiuni ale Globului: "Tomatele sunt prelucrate în California, trimise cu nave pe mare în portul Salerno, aici descărcate, reprocesate, ambalate în cutii de conserve, încărcate pe alt vas și trimise în diferite porturi africane" (p. 205). Desigur, cum probabil intuiau deja unii cititori, produsele care ajung înapoi în Africa pentru consum sunt cele cu calitatea cea mai slabă, cel mai adesea o pastă care amintește parțial de materia primă care părăsise teritoriul african. Tot acest tratament diferențiat amintește parcă de teza lui Wallerstein referitoare la sistemele mondiale, unde statele periferice sunt exploatate de resursele pe care le au, alegându-se cu prea puțin de pe urma acestor resurse, în absența unor industrii de prelucrare proprii.

5. Redescoperirea conversației: puterea dialogului în epoca digitală (Sherry Turkle)

Sherry Turkle atrage atenția asupra unui fenomen la care ne gândim cei mai mulți dintre noi, mai mult sau puțin: influența pe care dispozitivele digitale o au în influențarea relațiilor noastre cu cei din jur. De la tulburările de atenție, obsesia pentru multitasking și capacitatea de a dezvolta empatie, tehnologiile digitale se fac vinovate în bună măsură de sporirea dizabilităților noastre sociale și cognitive, arată Turkle. O abilitate de bază pe care am pierdut-o din cauza tehnologiilor digitale este aceea a solitudinii: nu știm ce să facem în momentele în care rămânem singuri, motiv pentru care evităm în permanență această stare, prin conexiunile digitale. În consecință, ne sunt degradate abilitățile de autoreflecție, adică "conversațiile pe care le purtăm cu noi înșine în speranța că vom înțelege mai bine cine suntem și cine vrem să fim" (p. 97). 

Odată cu avansul mesajelor scrise și al aplicațiilor de tip emailing, preferăm acum să purtăm toate discuțiile, indiferent de importanța lor, fără a mai bifa componenta unei apropieri fizice. Ne certăm prin mesaje, așa cum prin mesaje anunțăm despărțiri, concedieri și multe altele. Aceste noi "comunități de practică", cum le numesc Lave și Wenger, creează acum reguli particulare de conduită, centrate pe folosirea punctuației și a emoticoanelor potrivite la contextul discuției. Suntem pregătiți să facem o astfel de trecere către o lume din ce în ce mai digitală, sau ar trebui de fapt să încercăm o redescoperire a conversației "tradiționale"? Turkle optează cu siguranță pentru a doua variantă, ocazie cu care toți ar trebui să facem o anumită introspecție cu privire la cât de mult s-au schimbat realitățile din jurul nostru, de când cu dispozitivele digitale în general, și cu jocurile video în particular.

4. Porțile Europei: o istorie a Ucrainei (Serhii Pokhy)

O carte foarte necesară, mai ales în traducerea sa românească, în contextul războiului aflat la granițele noastre. Cartea arată cum diferențe importante dintre teritoriul Kievean și cel din jurul Moscovei se conturaseră încă din secolele X-XI, fiind continuate pe tot parcursul Evului Mediu prin diferite măsuri de autonomie culturală și religioasă. De exemplu, după invazia mongolă din 1240, Kievul a avut rolul principal în concretizarea reformei ortodoxe, momente în care patriarhii Moscovei aveau în plan o izolare completă de creștinismul Occidental, preocupați mai degrabă de conturarea unui ortodoxism propriu și militant. 

Teritoriul cunoscut astăzi ca Ucraina ar trebui privit ca un teritoriu frecvent dorit de puterile din jurul ei, frecvent secționat între ruși, habsburgi și polonezi, fiecare cu propriile influențe religioase, culturale și politice. Chiar și în rândul intelighenției ucrainene din secolul XIX, aceste influențe eterogene se vedeau foarte bine în faptul că rareori aceștia cădeau de acord cu privire la direcția pe care ar trebui să o urmeze ceea ce avea să fie cunoscut ca Ucraina. De exemplu, în preajma tumultoasei perioade de la 1848, Ivan Vahîlevici preferă compania Congresului Rutean (propolonez), Iakiv Holovațki preferă orientarea prorusească a ucrainenilor din Galiția, considerând că toți aceștia sunt parte a unei națiuni ruse mai mari. În final, doar Markian Șașkevici este elogiat astăzi ca fiind un întemeietor important al culturii și literaturii ucrainene din Galiția și totodată un "proucrainean", ceilalți doi fiind adesea văzuți astăzi ca fiind trădători. Această discuție a taberei alese era foarte importantă mai ales în acel context al secolului XIX, întrucât urma să hotărască tipul de alfabet ales în această parte galițiană. În timp ce autoritățile austriece și poloneze preferau alfabetul latin, lucrurile nu stăteau la fel în rândul oamenilor de rând: "în 1859, în momentul în care guvernul a încercat să introducă folosirea alfabetului latin în textele ucrainene, ucrainenii s-au unit și au protestat. Nu după multă vreme a devenit evident faptul că noua națiune care tocmai lua ființă în Galiția nu avea să folosească alt alfabet decât cel chirilic. Dacă această națiune avea să fie o entitate separată sau o parte componentă a unei națiuni ruse sau ucrainene încă era neclar" (p. 197). Odată cu instaurarea comunismului în Rusia, rușii aveau să recunoască independența teritoriului ucrainean pentru a putea semna ieșirea lor din război în 1918. Totuși, independența față de Puterile Centrale nu era la fel de clară, iar ucrainenii și polonezii au luptat sârguincios unii împotriva celorlalți pentru a obține Galiția. Este important să menționăm și atitudinea românească față de Bucovina de Nord, unde "regimul românesc, în mod samovalnic, a impus restricții asupra activității politice și culturale ucrainene cu mult mai aspre decât cele introduse de polonezi în Galiția... guvernul a aplicat un program masiv de românizare a ucrainenilor, tratându-i ca pe niște români care, cine știe cum, își uitaseră limba maternă" (p. 275). Nu este întâmplător că regimul românesc nu a fost deloc popular în rândul ucrainenilor, stârnind o serie de animozități care țin până în prezent.

Probabil cea mai dură detașare de ceea ce înseamnă Rusia a avut loc după 1980, dar mai ales odată cu prăbușirea URSS, când Rusia a încercat să mențină controlul asupra Ucrainei prin orice mijloace, chiar și militare, chiar dacă sprijinul popular era foarte redus. Euromaidanul, alături de alte mișcări civice ucrainene, confirmau pentru prima dată într-un mod atât de covârșitor, direcția europeană pe care Ucraina dorește să o urmeze, chiar dacă toate aceste mișcări sunt sistematic subminate de Rusia prin diferite acuzații (printre altele că protestatarii de la Euromaidan ar fi "fasciști" sau "teroriști" finanțați de SUA). Dată fiind ocuparea Crimeii de către Rusia în 2014, alături de invadarea Ucrainei anul trecut, pare că asistăm la emergența unei identități ucrainene din ce în ce mai bine conturate, prin teribilele evenimente la care trebuia să ia parte în prezent. 

3. Lingura care dispare (Sam Kean)

O carte fascinantă, așa cum cititorii cărții Chirurgul și cuțitul de gheață (prezentată deja într-un clasament mai vechi) sunt deja obișnuiți, când vine vorba de măiestria și stilul bine documentat al lui Sam Kean. De data aceasta, Kean ne arată o istorie coerentă a tabelului periodic al elementelor: cum a apărut, cum diferiți cercetători își arogau meritele pentru forma sa actuală (de ce dreptunghiular neregulat și nu sferic sau romb?), și cum strategia foarte tare a lui Mendeleev a creat terenul propice pentru ca cercetările viitoare să găsească și elementele lipsă. Presiunea de a găsi elemente noi în secolul XX era una foarte mare: premiile Nobel pentru chimie se acordau constant pentru asta, iar orice greșeală a unui cercetător era rapid identificată de cercetători din alte țări, care încercau să reproducă izolarea anumitor elemente chimice, conform procedurilor descrise în studiile lor. Într-un astfel de moment definitoriu pentru evoluția chimiei, Pauling "și-a dat seama cum guvernează mecanica cuantică legăturile chimice dintre atomi: tăria legăturilor, lungimea legăturilor, unghiurile legăturilor, aproape tot" (p. 175). 

Aproape că nu există element chimic care să nu producă vreun impact (manifest sau latent) în contact cu omul. Totuși, aceste lucruri nu erau cunoscute atât de bine cu un secol în urmă. De pildă, a durat o vreme până când s-a aflat că japonezii din jurul minelor Kamioka erau răpuși pe bandă rulantă (prin dureri articulare și intraosoase groaznice) din cauza cadmiului pe care minerii l-au aruncat în pâraiele din zonă. Efecte similare s-au observat și atunci când cadmiul era folosit la pictarea cănilor, când sucuri acide precum limonada sau fresh-urile de portocale dizolvau cadmiul de pe pereții vasului, ducând la afecțiuni respiratorii grave. Chiar și așa, cadmiul nu este cel mai periculos element din tabelul periodic. Conform evaluărilor, acesta ar fi de fapt taliul, elementul 81, care are și capacitatea de a disimula, dându-se drept o substanță chimică prietenoasă "odată ajuns în corp, el încetează să mai pretindă că ar fi potasiu și începe să desfacă legăturile esențiale ale aminoacizilor din proteine; le distruge contorsiunile elaborate și le face inutile. Iar spre deosebire de cadmiu, taliul nu se localizează în oase ori în rinichi, ci acționează mai degrabă ca o hoardă moleculară de tătari" (p. 190). Nu este întâmplător că taliul este o substanță populară în rândul celor care preferau să realizeze crime prin otrăvire, dată fiind capacitatea taliului de a rămâne multă vreme în organism și de a forma legături stabile.

Avansul realizărilor științifice în timp record a dus, din păcate, și la latura întunecată a acestor performanțe: înclinația unor varitabili oameni de știință către ceea ce este cunoscut ca fiind știința patologică. Aceasta este un proces psihologic prin care un om de știință urmărește inițial rigoarea științifică dar tinde inconștient să se îndepărteze de ea, moment în care orice interpretare a rezultatelor obținute se transformă într-un bias cognitiv de hipersimplificare, prin propriile experiențe și preferințe. După ce Kean o deosebește de alte fenomene precum freudianismul și marxismul (pe care le consideră pseudoștiințe întrucât "le lipsește rigoarea metodei științifice"), el definește știința patologică ca fiind "un tip special de nebunie, o autoamăgire meticuloasă și informată științific. Savanții patologici pescuiesc un fenomen marginal și improbabil, care îi atrage din indiferent ce motiv, apoi își mobilizează întreaga pregătire științifică pentru a-i dovedi existența". Un exemplu concret de știință patologică există în cadrul paleontologiei, mai exact în ramura preocupată de reconstituirea schetelor diferitelor creaturi dispărute. Dat fiind faptul că schetele acestea sunt de fiecare dată insuficiente pentru teorii solide întrucât sunt foarte rare, adepții științei patologice reușesc să se folosească de această insuficiență în sprijinul teoriilor lor, pentru a afirma, de pildă, că Megalodonul încă există. Un alt exemplu este dat de tranziția lui Crookes către un spiritism bizar, în care vorbea despre posibilitatea realizării levitației, dar și a apariției de fantome sau sunete de percuție, procese pe care le-a descris cât mai științific cu putință și le-a publicat, mai mult sau mai puțin ironic,  Quarterly Journal of Science, o revistă a cărui proprietar era. Exemplele din carte sunt mult mai vaste, însă natura acestui articol impune anumite limite de spațiu, motiv pentru care cititorii interesați se pot duce direct la cartea lui Sam Kean, pe care o recomand cu certitudine 💥.

2. Biserica de stat sau biserica în stat: o istorie a Bisericii Ortodoxe Române (Oliver Jens Schmitt)

Una dintre cele mai criticate cărți în rândul intelectualilor conservatori din România, motivul acestei critici se poate desprinde cu ușurință încă din titlul cărții. Totuși, adevăratul pericol vine abia odată cu lectura propriu-zisă a cărții, unde cititorul va înțelege rolul activ pe care BOR l-a jucat (în tandem cu puterea politică) pentru a-și impune propria agendă, în vremuri mai mult sau mai puțin tulburi. Pentru a începe cu perioada interbelică, știm deja că antisemitismul și conservatorismul cu tente fasciste erau principiile cele mai populare în rândul intelectualilor români, foarte puține fiind excepțiile. Așa cum era de așteptat, BOR nu a luat niciodată atitudine împotriva acestor direcții, ba din contră, uneori acestea erau încurajate în rândul ierarhiei superioare. Ironia este că unii astfel de intelectuali își dezvoltaseră deja o ideologie proprie, care nu avea mai nimic în comun cu ortodoxismul susținut de BOR. Un atare intelectual este A.C. Cuza, un autoproclamat "teolog laic" (p. 99), care respingea complet Vechiul Testament, încuraja un antisemitism radical, considerându-l pe Hristos arian și antisemit. Această dezordine epistemologică promovată de teologii laici pentru A.C. Cuza nu se oprea aici: "... Apostolul Pavel este falsificatorul creștinismului. Creștini trebuiau să lupte împotriva religiei evreiești diabolice... Învățăturile lui Cuza erau în mod deschis eretice; ele contestau pilonii teologiei ortodoxe". Ironia? Multipli clerici, în special din Moldova și Basarabia, susțineau crezul lui Cuza, în timp ce preoții sfințeau steagurile cu zvastică. O oarecare concurență intelectuală la adresa BOR în perioada interbelică era reprezentată de profesorii universitari care reprezentau toate aceste ideologii conservatoare și/ sau fasciste și care, cel mai adesea, se considerau superiori intelectual față de teologii bisericii. Astfel de exemple sunt Nae Ionescu și Nichifor Crainic. Despre Ionescu știm, de pildă, că "visa la un ordin al intelectualilor" (p. 117), în timp ce ambii erau apropiați de tabăra legionară. Apropierea bisericii de legionari a părut inițial a fi un lucru foarte avantajos pentru poziția BOR, însă acest lucru a fost destul de repede sancționat de către Ion Antonescu. În acest context: "Ion Antonescu a luat măsuri de reprimare a preoților legionari violenți: Deci pentru preoți, ultima severitate; n-am nici o iertare pentru ei. Iert, poate, pe un profesor, iert, poate pe mai mulți din condamnați, dacă n-au făcut fapte infamante... dar pentru preoți, n-am milă, pentru că anarhia nu trebuia să pornească de la ei" (pp. 160-161). Pentru Antonescu, era cel puțin revoltător că propaganda legionară era mai bine cunoscută decât rugăciuni precum Tatăl Nostru când vine vorba despre Armată. Abia acesta a fost momentul în care BOR s-a distanțat pentru prima dată public de Mișcarea Legionară, moment în care patriarhul Nicodim publică un text în revista oficială a bisericii în care laudă pragmatismul generalului Antonescu.

Se ridică, ulterior, o serie de întrebări cu privire la modul în care s-a instaurat regimul comunist în România, și care a fost poziția BOR în această discuție: "Au marcat 23 august 1944 și preluarea definitivă a puterii de către comuniști în 1948 începutul unei noi ere din toate punctele de vedere? Sau este mai degrabă necesar să ne întrebăm despre continuitatea cu perioada precomunistă? Acest lucru ridică întrebarea dacă nu cumva perioada comunistă nu are mult mai multe în comun cu perioada de dinainte de 1944-1948 decât se presupune în general... Dictatura comunistă a fost impusă în țară exclusiv de Stalin sau actorii români au sprijinit în mod semnificativ instaurarea ori chiar au făcut-o posibilă... Și legat de BOR: de ce BOR nu a opus de timpuriu o rezistență bine coordonată împotriva comuniștilor, printr-o alianță între patriarh, Sfântul Sinod, preoți, călugări și călugărițe, care să mobilizeze laicii?"(p. 192-193, sublinieri proprii). Din păcate, cele mai multe întrebări rămân fără răspuns, iar acest lucru se întâmplă din motive pur tehnice: nu este permis accesul la documentele care vorbesc despre activitatea BOR în timpul regimului comunist, motiv pentru care scrierile pe această temă sunt aproape absente. De asemenea, merită să ne întrebăm dacă poziția BOR s-a schimbat cumva între cele două etape ale regimului comunist (epoca Dej vs. epoca Ceaușescu). Deși nu există vreo suprapunere perfectă, istoricul bisericesc Paul Brusanowski discută despre două părți: prima parte (1948 - 1958) în care poziția BOR a fost mai degrabă una de luptă pentru supraviețuire, și a doua parte (1958 - 1989) în care BOR reușește să se consolideze bine pe plan intern. În cadrul acestor etape, BOR depune eforturi sistematice de preluare a terenurilor și mănăstirilor care aparțineau greco-catolicilor, timp în care este bine documentat că preoții greco-catolici, în special cei care opuneau rezistență, au fost supuși celor mai brutale torturi în închisorile comuniste românești. Este totuși importantă deosebirea dintre Patriarhul Nicodim (care, prin diferite acte, a dovedit o opoziție constantă față de comuniști) și Justinian Marina (patriarh între 1948 - 1977), foarte fidel politicii comuniste. În timpul unei vizite a rușilor la București în 1947, Nicodim respinge pretențiile Moscovei de conducere, provocând totodată un incident diplomatic atunci când amintește de rolul important al armatei române în 1877, în cadrul Războiului Ruso-Otoman. Cum rușii nu doreau să li se amintească de eșecurile militare anterioare, comunistul Emil Bodnăraș l-a amenințat în mod direct pe Nicodim: "Lasă, Înalt Prea Sfinte, nu te teme, căci nu mai ajungi să participi la acest sinod [conferința panortodoxă de la Moscova în care urma să se afirme superioritatea ortodoxă a Moscovei], indiferent unde s-ar ține el" (p. 233).

Revoluția din 1989 reprezenta prima ocazie de clarificare a politicii obscure pe care BOR a urmat-o în timpul comunismului, însă această ocazie nu a venit nici până astăzi. Acest lucru se întâmplă întocmai prin lipsa persistentă de transparență: "După 1989, inițial dosarele Departamentului Cultelor au fost puse numai la dispoziția câtorva istorici atent selectați. Legea Arhivelor din 1996 permite BOR, cu acordul Arhivelor Naționale, să păstreze fonduri arhivistice pe care ar fi trebuit să le predea Arhivelor Naționale. Atunci când istoricii Dorin Dobrincu și Gabriel Catalan au descoperit indicii despre trecutul legionar al patriarhului Teoctist, guvernul (post)comunistului Adrian Năstase s-a grăbit să promulge o lege pentru protejarea datelor personale" (p. 350). De asemenea, lovitura adresată Bisericii Greco-Catolice continuă și după 1989, prin împiedicarea acesteia de a reveni în viața socială și culturală a României. Prea puțini români cunosc rolul istoric pe care l-a avut Biserica Greco-Catolică, dat fiind faptul că "suprimarea sistematică a Bisericii Uniate nu a fost niciodată prezentată obiectiv în cadrul istoriei predate la școală" (p. 354). Ceea ce inițial reprezentau rețele ortodoxiste politice care operau în cvasi-clandestinitate a devenit un lucru cât se poate de clar în 2019, odată cu înființarea partidului AUR, compus din politicieni cu viziuni neolegionare precum Sorin Lavric sau Călin Georgescu (totodată prorus declarat). Despre legătura cel puțin suspectă dintre BOR și AUR, Schmitt spune că "Succesul electoral al AUR nu ar fi fost posibil fără sprijinul masiv din rândurile BOR. Primele cercetări academice arată că numeroși preoți, dezamăgiți și înfuriați de secularizarea treptată și de eșecurile politice ale BOR, au promovat candidații AUR, nu în ultimul rând în diaspora, ceea ce a contribuit semnificativ la succesul partidului" (p. 390). În contextul unui război în desfășurare, merită să ne întrebăm care vor fi urmările politice, morale și sociale, date fiind legăturile dintre un partid prorus mai mult sau mai puțin asumat, și BOR, care a reprezentat o parte activă din istoria ultimelor noastre secole.

1. Marea Transformare: originile politice și economice ale epocii noastre (Karl Polanyi)

Locul binemeritat în fruntea acestui clasament este ocupat de cartea sociologului și antropologului Karl Polanyi, întocmai pentru natura argumentului său din Marea Transformare. Pe scurt, Polanyi argumentează că, până să apară capitalismul, toate relațiile economice făceau parte dintr-un tot coerent și bine integrat în structurile sociale și culturale mai largi, astfel că schimburile economice erau de fiecare dată însoțite de o logică adiacentă relațiilor sociale și umane. Totuși, acest lucru s-a schimbat radical odată cu apariția societății de piață, când toate sferele vieții umane au fost supuse logicii pieței, astfel că această interdependență dintre economic, social și cultural a fost ruptă. Polanyi plasează precis accelerarea sistemului capitalist în contextul Revoluției Industrială, când bunurile produse nu mai serveau pur și simplu pentru uzul propriu, ci deveneau parte integrantă a unei largi comercializări. De aceea, resursele existente și forța de muncă au devenit mărfuri, comercializate intensiv pe ceea ce a devenit piața liberă. Astfel, transformarea indivizilor și a resurselor în simple mărfuri a transformat cu rapiditate vechile relații economice într-o luptă acerbă pentru cât mai mult profit. 

Toate aceste procese au contribuit la "Marea Transformare", cu vaste consecințe negative asupra vieții sociale și umane în general. Problema a fost cu atât mai gravă cu cât măsurile sociale și politice luate nu au mai fost capabile să corecteze neajunsurile inerente societății de piață. Un exemplu relevant de o măsură aplicată în acest context (și care este menționat de Polanyi pe tot parcursul cărții sale) este Legea Speenhamland, adoptată în 1795 în parohia cu același nume din Berkshire. Întâi de toate, merită menționată una dintre consecințele inevitabile ale Revoluției Industriale, aceea că oamenii migrau în număr mare către orașe pentru a lucra în fabrici, în timp ce agricultura devenea și ea din ce în ce mai mecanizată. Toate aceste schimbări făceau ca prețurile alimentelor să fluctueze puternic, de multe ori dincolo de posibilitățile financiare ale oamenilor de rând. Astfel, conform recomandărilor magistraților vremii, știm că "când un galon de pâine de o anumită calitate va costa 1 șiling, atunci fiecare sărac și persoană lucrătoare va avea pentru întreținerea sa 3 șilingi pe săptămână, fie procurați prin munca sa ori a familiei sale, fie o alocație din impozitul pentru săraci, iar pentru întreținerea soției sale și a fiecărui alt membru al familiei lui 1 șiling și 6 pence; când galonul de pâine va costa 1/6, atunci 4 șilingi pe săptămână, plus 1/10; pentru fiecare penny cu care va crește prețul pâinii peste 1 șiling, acesta va avea 3 pence pentru el și 1 penny pentru ceilalți" (p. 156). Desigur, ceea ce inițial fusese gândit ca un ajutor eficient oferit săracilor, s-a dovedit a fi o măsură ineficientă, din mai multe motive, spune Polanyi. Un motiv era acela că ajutoarele oferite mențineau muncitorii complet nemotivați să muncească, știind că vor fi primi oricum acest beneficiu. De asemenea, un alt motiv era acela că angajatorii profitau și ei din plin de Legea Speenhamland (unde ajutorul oferit depindea de salariile muncitorilor), menținând salariile la un nivel minim. În acest context, Polanyi argumentează, contrar perspectivelor anterioare, că economia de piață și clasa muncitoare au apărut împreună în istorie, motivate de ura împotriva ajutoarelor publice, alături de o neîncredere cronică în acțiunea statului. Abolirea definitivă a Legii Speenhamland aduce în scenă, conform lui Polanyi, o clasă mijlocie interesată să participe cât mai activ la propagarea principiilor pieței libere, cu o eficiență de care moșierimea nu a putut da dovadă nicicând în istoria ultimelor secole. Omul (prin intermediul muncii sale) și natura (prin intermediul pământului disponibil) sunt elemente disponibile pentru vânzare în cadrul societății de piață, însă lăsarea lor strict pe seama societății de piață a produs și produce consecințe devastatoare, în lipsa unor mecanisme de protecție socială. Or, în cuvintele lui Polanyi: "ficțiunea marfă nu ținea cont de faptul că a lăsa soarta solului și a oamenilor în seama pieței echivala cu anihilarea lor. În consecință, contra-mișcarea consta în controlarea acțiunii pieței în ceea ce privește factorii de producție, munca și pământul" (p. 228). Trei consecințe majore au fost date de apariția liberalismului: demontarea economiei din societate, disocierea comunității politice, și slăbirea coeziunii sociale. 

Polanyi era perfect conștient de faptul că societatea de piață va persista multă vreme de acum încolo, considerând că abolirea ei nu ar aduce reale beneficii, contrar retoricii marxiste. Mai degrabă, Polanyi propune un echilibru de forțe (între mișcare versus contra-mișcare) astfel încât principiile capitaliste să nu (mai) producă atât de multe daune indivizilor defavorizați economic, care sunt nevoiți să își vândă forța de muncă în condiții frecvent apropiate de cele specifice exploatării. Astfel, Polanyi considera că societatea de piață ar putea fi temperată prin niște principii mai umane, care să acționeze pe trei direcții: reintegrarea economiei în societate - din moment ce lăsarea economiei să funcționeze liber și necontrolat poate duce la dezintegrarea socială și la apariția problemelor majore, cum ar fi sărăcia în masă și instabilitatea socială. Al doilea principiu este dat de protejarea muncii și protecția socială - printr-un standard minim de trai care implică furnizarea unor măsuri de protecție socială, cum ar fi ajutoare de șomaj, pensii, asistență medicală și educație accesibilă. În fine, al treilea principiu este dat de reglementarea piețelor și comerțului, Polanyi susținând, într-o anumită măsură, intervenția statului în economie pentru a proteja interesele publice și a preveni concentrarea excesivă a puterii economice în mâinile unor entități private. Prin intermediul reglementărilor, statul ar trebui să se asigure că piața nu devine o forță distructivă care să submineze interesele sociale. Pentru ca o economie bazată strict pe interesul propriu să nu producă consecințe sociale ireversibile, este necesar ca aceasta să fie temperată prin diferite mijloace, contribuind la reimbricarea dintre social și economic, către care Polanyi ne invită să aspirăm cu toții. 

Dragoș Obreja