Top 10 cărți citite în iulie - decembrie 2023

 

Iată-ne ajunși la finalul unui nou an, de data aceasta cu noi provocări, dar și cu noi experiențe care au marcat viețile fiecăruia dintre noi. Dată fiind perioada sărbătorilor de iarnă, pare a fi momentul ideal pentru noul clasament din acest ultim semestru. Sper ca aceste scurte recenzii să fie de folos. Sincer să fiu, este un sentiment minunat acela în care o cunoștință îți spune "mulțumesc pentru sugestie, am descoperit cartea asta pe blogul tău". Unele cărți din acest clasament vă sunt deja cunoscute, le-am pozat cu diferite ocazii în momentul în care le parcurgeam, astfel că surpriza nu va fi foarte mare. Sper să aveți un final de an 2023 așa cum vă doriți, iar 2024 să fie așa cum îl așteptați fiecare dintre voi. La mulți ani! Să trecem acum la clasamentul propriu-zis. 😇💙

10. Pe când eram orfani (Kazuo Ishiguro)

Iată-ne în fața unui alt roman scris de Ishiguro, un roman în care amintirile trecutului se împletesc cu descoperirea celor mai macabre elemente din biografia personajului principal. Acțiunea romanului este constituită prin îmbinarea a două repere temporale: pe de o parte copilăria protagonistului în care sunt reiterate principalele evenimente și intriga în care părinții lui dispar unul câte unul și, pe de altă parte, prezentul în care acest protagonist, acum adult, decide să meargă în China copilăriei sale pentru a încerca să-și regăsească mama. Departe de un clasic roman polițist în care crima și misterul apar încă de la primele pagini, Ishiguro țese cu măiestrie un roman captivant, în care interferențele coloniale britanice și traficul cu opiu din China se află într-o tensionată armonie cu elitele locale și regionale chineze, acestea fiind împrejurările complicate care au dus la dispariția părinților protagonistului. Astfel, pentru a putea clarifica cele mai negre secrete ale trecutului, este nevoie de o examinare la fața locului (și adesea foarte riscantă) a acestora, sarcină pe care personajul decide să și-o asume pentru a putea pune capăt tensiunii apăsătoare a identității sale.

9. Pentru a deșcolariza societatea (Ivan Illich)

Printr-un argument extrem de curajos, Ivan Illich propune să renunțăm la caracterul instituțional al unor valori care ar trebui să fie comune, cum ar fi educația, sănătatea, demnitatea, independența etc. Illich argumentează că cea mai mare parte a informațiilor și valorilor primite de-a lungul vieții sunt transmise în afara școlii, însă toți acești indivizi responsabili de transmiterea valorilor participă colectiv la un soi de romantizare a școlii. Mai exact, adulții tind să își amintească mai degrabă respectul instituțional (întărit prin tradiție) de care se bucură profesorii, confundând totodată acest respect față de autoritate cu informațiile dobândite pe parcursul acestui proces de școlarizare. În cuvintele lui Illich, "școala are tendința să reclame în totalitate timpul și energiile participanților. La rândul său, acest lucru îl transformă pe profesor în custode, preot și terapeut" (p. 37). Într-un cadru atât de instituționalizat cum este școala, profesorul reușește să pună semnul egal între moralitate, egalitate și valori personale. De aceea, orice elev care încearcă să obțină ajutor în timpul examenului se va simți automat un delincvent, care trebuie să fie pedepsit atât din punct de vedere legal, cât și moral. Tot acest parcurs ierarhic, favorizat de cadrul instituțional al școlii, facilitează ceea ce Illich numește curriculum ascuns, adică acele norme și reguli care nu se văd în mod direct, dar care accentuează ierarhiile preexistente, alături de privilegiile aferente prin care o minoritate va privi majoritatea de sus. Pentru a permite oricărui elev, indiferent de statutul său socio-economic, să obțină capitalul necesar de cunoaștere, Illich propune câteva măsuri care să aibă loc în afara unui cadru formal de educație: acordarea unor servicii de referință, care pot fi disponibile în biblioteci sau laboratoare pentru oricine este interesat, schimburi de competențe prin care persoanele care dețin deja multiple abilități și informații să le poată transmite altora interesați, asocierea colegilor, adică dezvoltarea unor rețele de comunicații prin care indivizii interesați de aceleași subiecte se pot asocia și, în final, servicii de referință pentru educatori, prin care diferite abilități sau competențe specifice unor profesii vor fi listate și acordate de către profesioniști, paraprofesioniști sau liber-profesioniști (p. 81), alături de condițiile pe care aceștia le pun pentru a le fi accesate serviciile. Tocmai pentru un argument atât de curajos, cred că merită să parcurgeți cartea lui Ivan Illich. 

8. Creatorul de fețe (Lindsey Fitzharris)

Cu stilul său cunoscut deja în Arta Măcelăritului (recenzie disponibilă), Fitzharris oferă niște repere cât se poate de detaliate pentru a descrie terenul în care lua naștere chirurgia plastică. Prin unele detalii (și imagini 😨) cât se poate de precise, autoarea explică contextul în care medicul Harold Gillies ajunsese cel mai important chirurg plastician britanic, reparând fețele distruse ale soldaților în timpul Primului Război Mondial. Într-o lume în care unele chipuri ajungeau atât de desfigurate încât nu mai puteau fi privite nici măcar de medici, Gillies și-a asumat cea mai dificilă sarcină, aceea ce a încerca să aducă aceste fețe la stadii cât mai umane posibil. Totuși, nu doar aspectul estetic era cel care trebuia luat în calcul: chirurgul plastician care repara o gură sau un nas distrus complet aveau întâi datoria de a reda funcțiile fiziologice pe care le îndeplineau aceste părți. Fără o reparare corespunzătoare a acestora, pacientul nu ar fi putut să mănânce sau să respire, lucruri pe care medici precum Gillies le aveau constant în vedere. Multe cazuri de desfigurări erau atât de grave, încât unii dintre plasticienii în devenire nu aveau altă opțiune decât aceea de a transfera pacienții spre a fi operați de către Gillies. Un astfel de caz a fost cel al matelotului William Vicarage, care "suferise arsuri severe cu cordită și rămăsese cu cicatrici extinse pe față. Pleoapele și buza inferioară erau întoarse pe dos, astfel că nu putea nici să închidă ochii, nici să deschidă gura. Mâina îi fusese de asemenea arsă grav. În timp, țesutul cicatricial făcuse ca degetele să se contracte, lăsându-l cu un apendice ca o gheară" (p. 159). Gillies a recurs la prelevarea unor lambouri (bucăți de carne sau piele) de pe pieptul lui Vicarage, pentru a putea acoperi suprafața arsă a feței, urmând apoi să taie fâșii mai înguste de piele de pe alte părți ale corpului. Toate aceste reușite, deși foarte obositoare, erau încununate de satisfacția cazurilor de recuperare, care veneau pe bandă rulantă, aducând medicului Gillies un renume internațional greu de neglijat. Totuși, anul 1917 nu anticipa vreun posibil final al războiului, ceea ce era în mare măsură descurajant atât pentru soldați, cât și pentru cei din anturajul medicului. Cu atât mai mult, unii pacienți aveau în continuare chipurile atât de desfigurate, încât ele nu puteau fi privite de către trecătorii obișnuiți, motiv pentru care cadrele medicale de la Sidcup recurseseră la un tertip: au vopsit unele bănci ale spitalului într-un albastru strălucitor pentru a semnala că acele bănci erau ocupate de pacienții desfigurați, pentru ca trecătorii să își ferească privirea. Desigur, un astfel de tertip nu făcea decât să accentueze sentimentul de ostracizare al unor astfel de pacienți, care conștientizau deja că arată într-un mod deplorabil. Cu atât mai mult, unii pacienți fuseseră părăsiți de partenerii de viață, făcându-le traiul cu atât mai insuportabil. Gillies era conștient de toate aceste probleme iremediabile, astfel că a încercat să le creeze o experiență cât mai plăcută posibil pacienților săi de la Sidcup.

7. O istorie a delirului: regele de sticlă, soțul înlocuit și cadavrul umblător (Victoria Shepherd)

Cu multă măiestrie, Victoria Shepherd evidențiază parcursul a diferite afecțiuni psihice. Cele mai serioase dintre ele sună mai degrabă a scenarii de film: o casnică franceză din anii 1920 este sigură de faptul că soțul și copiii i-au fost înlocuiți cu niște dubluri, o femeie de origine britanică este sigură că a fost schimbată la naștere cu alt bebeluș și că ea ar fi, de fapt, moștenitoarea regelui George III. De asemenea, un bărbat consideră că este Napoleon, dând ordine răstite celor din jurul lui și fiind exasperat că nu-i sunt îndeplinite. Până în preajma anilor 1800, a suferi de delir era echivalent cu a fi posedat de Diavol, însă treptat medicii psihiatri au început să acorde o atenție sporită afecțiunilor psihice. Așa cum se constatase, rata afecțiunilor psihice crește în momentele de schimbare socială majoră, ceea ce s-a întâmplat în Franța după Revoluția din 1789. În vremuri în care psihanaliza încă nu exista, Jean-Etienne Esquirol lucra intensiv pentru a elabora o taxonomie a afecțiunilor psihice, astfel că enumeră următoarele categorii: delirul de grandoare, delirul dublurii, delirul de persecuție, erotomania, dar și delirurile somatice (care presupun o serie de transformări ale corpului). Ulterior, Esquirol discută despre monomanie, definind-o ca fiind situația în care indivizii "se agață de un principiu fals, pe care îl urmăresc fără să devieze de la raționamente altminteri logice, și din care deduc consecințe legitime, care le modifică afectele și actele de voință. În afara acestui delir parțial, ei gândesc, raționează și acționează ca oricare alți indivizi" (citat în Shepherd, p. 99). Cu atât mai interesant este delirul de persecuție, probabil unul dintre cele mai întâlnite cazuri în prezent. Astfel de cazuri se accentuează odată cu singurătatea pacienților, care ajung să creadă că se încearcă atacarea, otrăvirea, lovirea sau persecutarea lor prin orice mijloace, motiv pentru care ei sunt constant în alertă pentru a încerca să prevină un astfel de deznodământ. În anii 1860, Cotard identifică anumite tipare recurente ale delirului de negare la pacienții săi: dacă sunt întrebați cum se numesc, spun că nu au nume, dar nici vârstă. Întrebați unde s-au născut, spun că nu s-au născut, nu au tată sau mamă. Cu atât mai mult, unul dintre pacienții săi refuza să poarte haine deoarece "tot corpul lui nu este decât o nucă mare" (p. 243). Într-o lume a afecțiunilor psihice dintre cele mai diverse, autoarea identifică un tipar recurent în disperarea tuturor acestor pacienți, și anume nevoia lor de a se face auziți. Cu toții au o poveste în spate, una mai disperată ca alta, iar lipsa de empatie din partea celorlalți a avut un rol definitoriu în conturarea acestor afecțiuni. De aceea, ar fi poate vital ca, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi să fie psihologul celui aflat în nevoie.

6. Creșterea economică, o amăgire (David Pilling)

Discutând despre această obsesie specifică sistemului capitalist, David Pilling demonstrează de ce obsesia pentru creșterea economică constantă este una mai degrabă nocivă, dat fiind faptul că urmărirea progresului nu poate continua la nesfârșit. Pentru a combate acest mit al creșterii economice obsesive, Pilling pleacă de la însăși definiția Produsului Intern Brut, care se referă la întreaga activitate economică din interiorul unei țări. Totuși, această activitate economică este cuantificată la nivel brut, adică fără a se scădea nimic din el, ceea ce face ca PIB-ul să fie o măsură problematică în contextul costurilor serioase în materie de sustenabilitate pe care trebuie să le suportăm în prezent. De aceea, Pilling arată că am avea nevoie de o măsurătoare mai coerentă și mai adaptată la realitățile prezentului, care să ia în calcul și costurile de mediu, nu doar uzura tehnologică (luată în calcul de alte măsurători, cum ar fi Produsul Intern Net). O altă problemă afectează cu precădere teritorii cum sunt Statele Unite, unde creșterea economică accelerată se reflectă în inegalități din ce în ce mai accentuate între bogați și săraci. Cu atât mai mult, până și accesul la educație este profund inegalitar, date fiind costurile foarte ridicate de înscriere la facultate. Iar consecințele nu se opresc aici: "Săpând mai adânc, a prins contur ideea că decesele și bolile afectau într-o proporție mai mare persoanele fără diplomă de facultate. Cumva, lipsa unei educații universitare devenea o sentință la moarte." (pp. 131-132). Nu este întâmplător, așadar, că până și nivelurile de fericire ale indivizilor depind de condiții structurale mai largi, cum ar fi venitul, dar și dezvoltarea economică până într-un anumit punct. Totuși, acestea nu sunt singurele explicații, dat fiind faptul că doar două din cele zece țări aflate în topul țărilor conform PIB pe cap de locuitor, sunt și țările cele mai fericite. Datorită studiilor lui Layard, reușim să identificăm ceilalți factori care contribuie la factorii principali care determină fericirea: "relațiile de familie, situația financiară, munca, prietenii, starea de sănătate, libertatea individuală și valorile personale" (p. 272). În contextul unor evenimente atât de complicate cum sunt cele din prezent, este deci productiv să renunțăm la pura obsesie pentru creșterea economică neîntreruptă, luând în calcul factori și măsurători suplimentare care pot explica mai bine realitățile dinamice prin care trecem. 

5. French Theory (Francois Cusset)

Într-o abordare presărată de detalii istorice, controverse academice și revolte "de campus", Cusset prezintă contextul în care "teoria franceză" a ajuns în Statele Unite. De la Foucault, Derrida, Guattari, până la Derrida și Baudrillard, Francois Cusset arată cum reacțiile academice americane față de această teorie franceză sunt printre cele mai diverse, climatul eterogen caracterizând încă de la început viața politică și socială americană. Totuși, unii autori americani au fost foarte critici cu privire la opera franceză și la modul în care a fost primită de către academicieni. Poate una dintre vocile cele mai prolifice îi aparține matematicianului Alan Sokal, care critică obsesia postmodernistă a teoriei franceze, argumentând dur faptul că "dacă textele lor par de neînțeles, este tocmai din cauză că ele nu vor să spună nimic" (citat în Cusset, p. 9). Unii dintre acești filosofi francezi ajunși în Statele Unite descoperă, treptat, faptul că mediul academic american se află într-o criză profundă, militând pentru o "excelență fără referent" (p. 61) și instaurând o obsesie pentru pedagogie ca știință de sine stătătoare, obsesie care duce "până într-acolo încât se eliberează complet de materia de predat" (citat din Hannah Arendt, La Crise de la Culture, p. 234). Astfel de critici erau cu atât mai nuanțate cu cât mediul academic american neglija funcțiile civice și politice pe care le poate îndeplini universitatea, distanțând-o de societatea civilă. Treptat, cadre teoretice populare epocii se apropie de cadrele postmoderniste promovate de acești autori francezi. Este cazul teoriei postcoloniale, care începe să se apropie din ce în ce mai mult de reflecțiile lui Michel de Certeau referitoare la necesitatea răsturnării istoriei tradiționale, alături de promovarea actului heterologic, adică acela de "a ne vedea așa cum ne văd ceilalți" (p. 182). 

De asemenea, populare în rândul teoriei franceze sunt chestiunile ce țin de gen, preluate cu succes de autori americani prolifici, cum sunt Judith Butler și Adrienne Rich. Treptat, după 1970 are loc separarea între feminismul universitar și cel specific societății civile, cea din urmă încorporând concepte din terminologia feministă datorită poetei feministe Adrienne Rich, care relatează experiența traumatică a sarcinii în cazul ei, denunțând totodată opresiunea pe care instituția patriarhală o conferă maternității. Prin contribuția lui Michel Foucault în sfera gay & lesbian studies, se observă o schimbare serioasă în cazul feminismului american, care trece de la "un umanism esențialist la un construcționism radical" (p. 192). Pentru Foucault, genul și sexualitatea nu sunt niște instituții care ar trebui "eliberate" de sub o dominare opresivă (așa cum am văzut în cazul poetei Adrienne Rich), ci sunt mai degrabă niște instanțe formate discursiv, care reprezintă totodată dispozitive de subiectivare. De aceea, emanciparea feminismului este, în ochii lui Foucault, o răsturnare tactică și discursivă, menită să deschidă critica tuturor discursurilor din jurul sexualității. Alte contribuții din teoria franceză devin foarte populare în preajma apariției Internetului, așa cum este cazul rizomului lui Deleuze și Guattari, adică acea rețea non-ierarhică de tije conectate lateral (p. 316). Nu este întâmplător că noile forumuri de discuție invită la analiza acestor opere franceze ca reprezentând o rețea de concepte, care trebuie să fie parcurse în integralitatea lor. Deși contribuția franceză în spațiul american a avut o serie de critici, se constată că impactul său a fost unul decisiv, dat fiind faptul că orice revoltă socială, politică sau academică din spațiul american a încorporat cu succes acest principiu al diferenței, pe baza căruia stau principalele revendicări din jurul identităților asumate în prezent.

4. Cea mai mică realitate comună (Mai Thi Nguyen-Kim)

Cartea scrisă de Nguyen-Kim își asumă o sarcină deloc ușoară, aceea de a aborda cele mai mari dileme analizabile științific. De la semnificația statistică (p/ Sig) pe care o discut cu studenții mei la seminarul de Explicație Sociologică (unde semnificativ statistic nu înseamnă neapărat remarcabil, ci înseamnă doar că un rezultat nu este întâmplător), până la gender pay gap și practicile homeopatice, toate acestea sunt detaliat prezentate în această carte. De exemplu, cum se poate explica diferența de salariu între bărbați și femei? Ei bine, dat fiind timpul din ce în ce mai fragmentat pe care îl au femeile în comparație cu bărbații (mai ales odată ce devin mame), este cert că nu mai au posibilitatea de a se dedica profesiei ca înainte, motiv pentru care optează pentru profesii part-time atunci când nu se află în concediul de maternitate. Așa cum este de așteptat, cele mai mari salarii corespund gulerelor albe care lucrează full-time și au totodată multă vechime în spate, condiții care sunt vizibil mai favorabile bărbaților, în comparație cu femeile. Este aceasta o consecință indirectă a combinației toxice dintre patriarhat și capitalism? Aș spune că da, deci merită să identificăm în detaliu toate aspectele care pot să facă lumină în cazuri atât de complicate. Însă și mai interesant este faptul că acest gender pay gap este unul dinamic, nu static: el se accentuează după mai mulți ani de la terminarea facultății. Autoarea explică, prin statistici relevante, caracterul dinamic al acestei inegalități: "pentru că majoritatea femeilor au copii la 20-30 de ani și se ocupă de creșterea lor, iau pauze de la muncă, deci regresează financiar. Cei mai mulți tați sunt mai puțin implicați, așa că urcă mai departe pe scara profesională și își lasă colegele în urmă din punctul de vedere al banilor câștigați. Doar după ce cresc copiii și situația se relaxează, mamele îi ajung încet-încet din urmă" (p. 96). 

O altă controversă științifică, pe care o discut cu studenții mei la seminarul de MCS, este cea din jurul homeopatiei. Principiul de bază al remediilor homeopatice este bazat pe o diluție continuă a ingredientelor inițiale, până în punctul în care la final rămâne, de cele mai multe ori, apă. În fine, pentru o discuție mai aprofundată din jurul homeopatiei, recomand atât cartea mea (unde am un capitol dedicat homeopatiei), dar și Adevărul despre Medicina Alternativă (scrisă de Singh și Ernst). Este totuși foarte important de discutat pe seama principiilor din spatele homeopatiei, iar concluzia a zeci de studii și meta-analize pe această temă este bine evidențiată de autoare: "Deși învățăturile homeopate există de peste 200 de ani, tot nu s-au găsit dovezi convingătoare că medicamentele homeopatice ar funcționa dincolo de un efect placebo" (p. 130). Totuși, asta nu contează foarte mult. Spre deosebire de remediile medicale convenționale, cele homeopatice sunt aprobate foarte ușor, dat fiind faptul că sistemul de punctare și aprobare al acestor remedii a fost pregătit de... țineți-vă bine, Comisia de experți pentru direcția terapeutică homeopată, compusă din medici homeopați 😏. Ce este, deci, foarte interesant cu privire la aprobarea remediilor homeopatice? 1) Ele pot fi înregistrate și comercializate ca medicamente convenționale, chiar dacă nu li s-a dovedit eficiența. 2) Nici un preparat homeopatic din Germania nu a reușit să ofere vreo dovadă plauzibilă a eficienței, motiv pentru care i-ar fi fost imposibil să treacă testul eficienței dacă ar fi fost evaluate și aprobate la fel ca în cazul medicamentelor convenționale. 3) Chiar dacă eficiența nu a putut fi dovedită științific, ea este dovedită din punct de vedere legal, dat fiind faptul că toate aceste medicamente sunt clasificate ca fiind medicamente standard. 

Nguyen-Kim mai clarifică și alte neînțelegeri, cum ar fi cele din jurul eredității. De exemplu, autoarea demontează o serie de mituri, cum ar fi acelea că inteligența este 50% ereditară și 50% condiționată genetic [de fapt, este vorba de varianța diferențelor de inteligență care este condiționată genetic în proporție de până la 50%, adică, mai simplu spus: "diferențele în exprimarea inteligenței sunt condiționate genetic până la 50%" (p. 213)]. Este important, deci, să investigăm formula eredității:

ereditate = varianță condiționată genetic / (varianță condiționată genetic + varianță condiționată de mediu)

Aceasta fiind formula, observăm foarte clar că un alt mit este demontat: acela că ereditatea depinde doar de gene. În fapt, ereditatea depinde constant de grupurile din care facem parte, de mediul în care trăim. Altfel spus, ereditatea ne ajută să înțelegem în ce măsură diferențele de IQ dintr-un grup (nu din grupuri diferite!) pot fi explicate prin genele diferite (ceea ce este cu totul diferit de a estima cât de genetică este inteligența). Mai este important de clarificat că ereditatea este relativă, cu cât influența mediului este mai mare, cu atât ereditatea devine mai nesemnificativă. Astfel, autoarea oferă argumente foarte importante pentru a arăta că ereditatea în cazul IQ-ului este de aproximativ 50%. Lucrurile stau diferit în cazul altor trăsături, cum ar fi înălțimea, unde se observă o ereditate de 80%, ceea ce înseamnă că 80% din diferențele de înălțime pot fi puse pe seama genelor diferite. Aceste controverse, alături de multe altele, sunt detaliat dezbătute în această carte, pe care v-o recomand cu căldură.

3. Revoluția Glucozei (Jessie Inchauspe)

O carte deja foarte bine primită în publicul din toată lumea, Revoluția Glucozei își asumă o sarcină care sună destul de dificil: aceea de a pune capăt poftei obsesive de dulce. Practic, cartea scrisă de Jessie luptă împotriva unui mit bine înrădăcinat pretitutindeni, inclusiv în societatea românească: acela că atât timp cât nu ai diabet, este în regulă, poți mânca orice îți poftește inima. În absența aplicării unor reguli concrete pe care le explică autoarea, alimentele bogate în glucoză duc la curbe glicemice abrupte, și cu cât avem mai multe astfel de curbe pe parcursul unei zile, cu atât pancreasul va ajunge într-o fază de suprasolicitare (da, chiar se numește suprasolicitare pancreatică), ceea ce înseamnă un proces serios de deteriorare a celulelor care sunt responsabile de eliberarea insulinei. Unul dintre cele mai serioase dezavantaje care rezultă de aici este dezvoltarea rezistenței la insulină, din cauza faptului că celulele devin mai puțin receptive la efortul depus de insulină, ceea ce necesită eliberarea unui surplus de insulină pentru a face față zahărului din corp. Este ceea ce se întâmplă la persoanele care au dezvoltat diabet de gradul II, cunoscut ca fiind diabetul hranei necorespunzătoare. Jessie documentează și efectele pe termen scurt și lung ale curbelor glicemice dese și abrupte pe parcursul unei zile, astfel: pe termen scurt (amețeală, transpirație bruscă, poftă imperioasă de dulce, stare de stres, oboseală, minte încețoșată), iar pe termen lung (inflamație, exces de insulină, care duc la boli cronice precum diabetul de grad II sau depresia). Rețeta elaborată de autoare cuprinde zece metode: 1) mănâncă alimentele în ordinea corectă, 2) adaugă un aperitiv verde la toate mesele, 3) nu-ți mai număra caloriile, zahărul e problema, 4) netezește-ți curba micului dejun, 5) nu contează ce tip de zahăr alegi, toate sunt la fel, 6) consumă ceva dulce mai degrabă ca desert (imediat după masă), nu ca gustare, 7) optează pentru niște oțet înainte să mănânci, 8) după ce ai mâncat, fă puțină mișcare, 9) dacă vrei neapărat o gustare, ia ceva sărat, 10) pune niște "haine" pe carbohidrați. Toate aceste 10 reguli simple sunt explicate în detaliu în carte, astfel că o recomand tuturor celor care vor să știe cum pot să atenueze curbele glicemice pe parcursul unei zile. Vă ajută să faceți schimbări de anvergură, credeți-mă! 😇

2. Cum să discuți cu un negaționist al științei (Lee McIntyre)

Un autor prolific pe care îl citam încă de când lucram la proiectele mele de cercetare din zona post-adevărului, McIntyre contribuie, prin această lucrare extraordinară, la dificila problemă a polarizării în contextul comunicării științifice. Plecând de la experiența sa empirică în calitate de participant la conferințele pentru Pământul Plat, McIntyre și-a propus să investigheze cum arată principalul univers argumentativ al indivizilor care consideră că există o conspirație promovată de guvernele din toată lumea, care vor să ne facă să credem că pământul ar fi rotund. Totuși, de ce a fost nevoie să înceapă cu un caz negaționist atât de extrem? Răspunsul îl oferă chiar autorul: "Fiindcă voiam să încep cu tot ce se poate mai rău. Să mă confrunt ccu genul de negaționiști ai științei de care până și alți negaționiști ai științei râd" (p. 18). Chiar dacă la alte niveluri, McIntyre observă tipare similar de negaționism al științei în cazul unor fenomene contemporane, cele mai populare fiind schimbările climatice și, mai nou, vaccinul împotriva COVID (autorul lucra la această carte în timpul mandatului fantastic al lui Donald Trump, pentru care coronavirusul ar putea fi vindecat prin injectarea de căldură în interiorul corpului, dar și prin înălbitor și alți dezinfectanți). Autorul identifică anumite elemente recurente ale negării științei, în toate aceste cazuri: selecția părtinitoare a dovezilor (prin faptul că sunt căutate întotdeauna doar dovezile care confirmă ipoteza, niciodată cele care o infirmă), teoriile conspirației , prin care o conspirație fiind "o credință nejustificată prin dovezi potrivit căreia un lucru extrem de puțin probabil e adevărat în ciuda aparențelor, însă noi nu ne dăm seama de asta pentru că guvernele au pus la cale o campanie coorodonată pentru a-l ascunde" (p. 63). Alt element este apelul la falși specialiști, care reușesc să ofere puțină îndoială chiar și în situațiile științifice bine clarificate, așa cum este cazul legăturii cauzale dintre fumat și cancer, sau cazul legăturii de asemenea cauzale dintre activitatea umană și schimbările climatice. Scopul este acela de a crea iluzia unei dezbateri științifice continue, chiar și acolo unde nu este vorba de așa ceva. În fine, ultimele două elemente identificate de autor sunt raționamentele ilogice (prin tehnici adiacente precum omul de paie, argumentele irelevante, analogii false, și concluzii pripite). Un exemplu de argument irelevant este cel precum "Știați că există trei de șase în semnătura lui Walt Disney? Ce argument mai clar doriți pentru a demonstra că Disney era parte dintr-o conspirație menită să ascundă că Pământul e Plat?". Ultimul element este acela al insistenței ca știința să fie perfectă încă de la început, ceea ce ne arată cât de puține știu negaționiștii despre modul în care funcționează cu adevărat știința. Cel mai recent exemplu este cel din pandemia de COVID, când consensul științific inițial era acela că masca nu este foarte eficientă împotriva transmiterii virusului, indicație care s-a schimbat la 180 grade după mijlocul lui aprilie 2020. Într-un astfel de caz, ca în multe altele, rapiditatea oamenilor de știință de a transmite cele mai actuale indicații cu scopul protejării populației a fost văzută de mulți cetățeni ca pe un semn că aceștia habar n-au ce fac, ceea ce a dus la niveluri crescute de scepticism sau chiar negaționism în contextul pandemiei de coronavirus. Însă nu așa funcționează știința, și din păcate prea puțini dintre noi înțelegem acest lucru! Așa cum arată McIntyre, știința există întocmai printr-un dialog constant al perspectivelor, în care dovezile care sunt mai eficiente pot contribui oricând la schimbarea a ceea ce se știa până în acel punct. Știința nu înseamnă că ce a fost valabil acum 800 ani trebuie să fie valabil și acum. În final, concluzia autorului este cât se poate de clară: dialogul aferent negaționismului nu este pur și simplu un dialog al faptelor științifice, prin urmare nu ajută dacă ne vom înarma pur și simplu cu dovezi atunci când conversăm cu aceștia. Mai degrabă, negaționismul ar trebui să fie văzut ca o formă de identitate de grup, prin care indivizii se simt parte din comunități de oameni similari, unde se propagă toate aceste idei. De aceea, sarcina adevărată pe care ne-o putem asuma în dialogul cu acești oameni ar trebui să ia permanent în calcul faptul că există un dialog al identităților, al grupurilor de apartenență, un grup în care știința mainstream este respectată și înțeleasă, și un alt grup în care această știință este văzută mai degrabă ca o escrocherie.

1. Capital și Ideologie (Thomas Piketty)

Din toate cele 30 cărți parcurse în 2023, aceasta este cu siguranță cartea cu cel mai mare impact în ceea ce mă privește. Sincer să fiu, cele 1100 de pagini ale cărții sunt foarte greu de rezumat în câteva paragrafe, astfel că voi prezenta anumite idei importante. Argumentul fundamental al cărții este acela că inegalitățile au existat dintotdeauna, însă acest lucru a putut fi posibil nu pur și simplu prin caracterul pur economic (cum aspira Marx), ci mai degrabă printr-un caracter ideologic inerent, prin care aceste inegalități au fost în permanență legitimate de către cei care dețineau puterea, astfel încât ele să pară legitime în ochii oamenilor de rând. Inițial, societățile trifuncționale compuse din cler, nobilime și oameni de rând au dus un efort constant de legitimare a acestor inegalități de venit și patrimoniu, punându-le pe seama inegalităților naturale dintre ei (cei aleși de Dumnezeu versus toți ceilalți). O astfel de legitimare era foarte necesară, dat fiind faptul că a putut să apere, timp de secole, această ordine prestabilită din calea oricărei revoluții sau instabilități politice. Nu este întâmplător că această sacralizare a proprietății private persistă și astăzi în cadrul regimurilor neoliberale, acest discurs fiind promovat în special de către cei mai avantajați economic și patrimonial, care ar avea cel mai mult de pierdut de pe urma unei potențiale instabilități sociale și politice. Practic, perioadele de reducere a inegalităților de venituri și patrimonii corespund celor două războaie mondiale, când se observase că menținerea acestor inegalități în favoarea celor mai bogați 1% din populație nu se mai dovedește a fi o practică sustenabilă, în contextul în care nu ei erau cei care luptau pe front. Chiar și așa, arată Piketty: "această transformare profundă nu s-a făcut în beneficiul claselor populare (50% din cei mai săraci)... ci aproape exclusiv în avantajul claselor medii patrimoniale (40% din clasa de mijloc, adică persoane cuprinse între cei mai săraci 50% și cei mai bogați 10%)" (p. 144). 

Piketty identifică chiar și două vârste coloniale, destul de diferite ca manifestare și ca practică. În prima vârstă colonială, exista o exploatare brutală și intensivă a teritoriilor care nu se puteau apăra, fiind concentrată în principal pe teritorii mici unde sclavii erau transportați și puși să muncească pe plantații, astfel că principalele beneficii erau enorme și se converteau, în proporții de peste 50%, în profituri și venituri pentru coloniști. A doua vârstă colonială prezintă moduri de exploatare mai subtile, prin acțiuni și obligațiuni în numeroase țări. Astfel, sunt extrase în continuare părți din producțiile fiecărei țări, însă părți semnificativ mai reduse față de regimurile sclavagiste (de obicei aproximativ 10% din producția unei țări). Deși aceste două vârste au fost prezentate de către colonialiști ca fiind foarte diferite între ele, este important să menționăm că acestea sunt mai conectate decât se observă la prima vedere. De pildă, așa cum arată Piketty: "o parte importantă a activelor financiare franco-britanice din perioada 1880-1914 provenea, direct, din sumele plătite proprietarilor de sclavi din Haiti, în schimbul dobândirii libertății sale, sau de contribuabilii celor două țări pentru a-i despăgubi pe acești proprietari de sclavi pentru pierderea proprietății lor" (p. 299). Da, după cum știți deja din lecturi anterioare, nu numai că efortul politic al abolirii sclaviei a fost unul foarte dificil, cu multe tergiversări din partea proprietarilor de sclavi care nu se simțeau îndreptățiți să renunțe la "proprietatea" lor, însă, odată abolită sclavia, s-au depus eforturi financiare imense pentru a-i despăgubi pe acești proprietari de pierderea proprietății lor, adesea prin sume care valorau 100% sau peste 100% din averea netă a țării respective. Da, probabil sună ironic, dar nu s-a pus niciodată problema ca cei despăgubiți să fie sclavii. Principiul sună cât se poate de brutal, însă se mergea pe ideea: cum să acorzi despăgubire unui obiect? 

Noua interdependență dintre inegalitate și ideologie se observă foarte bine în cadrul sistemului educațional, mai ales în cadrul sistemului universitar. Statele Unite au reprezentat un bun model pentru țările lumii, atunci când reușiseră să școlarizeze integral populația americană încă din anii 1950-1960 în cadrul școlarizării secundare. Decalajul fusese atât de mare, încât Europa Occidentală și Japonia reușiseră performanța similară abia trei decenii mai târziu. Totuși, situația se schimbă total atunci când vine vorba despre accesul la învățământul superior. În SUA, acest acces este puternic determinat de veniturile părinților, discrepanțele fiind atât de puternice încât, în anul 2010, doar 25% din copiii cei mai săraci aveau acces la universitate, în comparație cu 90% din copiii cei mai bogați. În principal, este vorba despre costurile colosale ale învățământului superior în SUA, accentuate mai ales după 1980. Dacă statele finanțează în general învățământul primar și secundar preponderent din bani publici, acest lucru se schimbă când vine vorba despre învățământul superior. De aceea, se creează sisteme alternative, mai puțin transparente, prin care aceste universități își creează propriile admiteri, cel mai adesea fără o grilă coerentă și obiectivă de înmatriculare a studenților. În SUA, investițiile private în universități au creat decalaje atât de mari, încât cu greu mai pot fi ascunse dezechilibrele vizibile existente în universitățile americane. În sub-secțiunea intitulată "Putem să ne cumpărăm locul la universitate", Piketty discută cazul legacy students, adică candidații ale căror familii au anumite rude care au studiat la universitatea respectivă. Această concentrare a rezultatelor în strânsă legătură cu investițiile masive a creat un paradox în cazul învățământului superior american: "vom constata cu surprindere că universitățile americane sunt ultradominante în topul 20 mondial, însă se află mult sub universitățile europene și asiatice, dacă lărgim aria la top 100 sau la top 500" (p. 557). Problema devine cu atât mai sistemică, cu cât profesorii-cercetători care predau la astfel de universitări legitimează aceste practici opace, în numele eficienței de a strânge cât mai multe fonduri obscure. 

În ultima parte a cărții sale, Piketty examinează cum s-a schimbat profilul votanților pentru partidele de stânga și de dreapta în țări precum Franța, Regatul Unit și Statele Unite. În toate aceste cazuri se observă un tipar similar, făcându-l pe Piketty să elaboreze conceptele de stânga brahmană și dreapta mercantilă. Mai concret, după 1980 cetățenii cu cele mai mari niveluri de educație își orientează votul către partidele de stânga, lucru care nu s-a mai întâmplat vreodată până în acel punct. De asemenea, treptat chiar și cetățenii cu veniturile cele mai mari își orientează votul către partidele de stânga, lucru care este mai vizibil în Franța decât în celelalte două țări. Totuși, există un criteriu unde rezistența la schimbare este mult mai vizibilă decât în cazul educației și venitului: criteriul patrimoniului. În acest caz, cetățenii care dețin cele mai mari patrimonii nu vor vota aproape deloc cu partidele de stânga, tendință care rămâne aproape neschimbată în ultimele decenii. De exemplu, în Franța anului 1978, doar 12% dintre cei mai bogați 1% din punct de vedere al patrimoniului votează cu partidele de stânga, procent care ajunge totuși la 30% în anul 2012. Totuși, atât stânga brahmană, cât și dreapta mercantilă au în comun unele aspecte, cum ar fi conservatorismul față de regimurile inegalitare: stânga discută despre meritocrație prin educație, iar dreapta discută despre meritocrație în afaceri. Poate că stânga brahmană ar putea cere impozite puțin mai mari, însă în linii mari ele împart același atașament față de inegalitățile inerente capitalismului și globalizării. Observăm că sarcina dobândirii unui sistem mai egalitar este una mai dificilă decât pare la prima vedere: poate că inegalitățile nu se mai legitimează cu aceeași ușurință ca în vremea societăților compuse din cler și nobilime, însă factorul ideologic persistă în continuare, sub forme ușor diferite. Este datoria noastră să fim atenți și critici la aceste forme ideologice, mai ales atunci când acestea maschează forme profunde de inegalitate. 

Dragoș Obreja