Noaptea de sânziene

Anumite contribuții, fie ele aduse în incinta granițelor naționale sau în afara lor, nu ar putea scăpa neamintite. Cred că intenția lui Eliade de a considera "Noaptea de sânziene" marele său roman relevă, într-o îmbinare cel puțin surprinzătoare tactul, perseverența și așteptările pe care și le conturase autorul în jurul romanului. Cum cititorul nu este avertizat în prealabil de interdependența dintre cele două planuri existente, misterul capătă abilități facile de integrare în percepția cititorului. La o primă vedere avem planul teluric, care oferă adesea acel calm interpretativ, specific audienței care s-ar declara susținătoare a curentului realist în literatură. Ceva însă trebuie să perturbe activitatea firească specifică acțiunii, iar acel ceva este întotdeauna îngrijit cu măiestrie de către Eliade în romanele sale. Este vorba, desigur, de planul cosmic; plan care, în lipsa unei cunoașteri cât de cât temeinice din partea cititorului, l-ar eticheta pe Viziru ca fiind, în cel mai bun caz, un "infidel". -Infidelitatea aceasta-, ca să o numim așa în accepția unui cerc restrâns de cititori, marchează întocmai trecerea regulată de la un plan la celălalt.

Totuși, punctul de plecare nu este ales întâmplător, ci corespunde unui moment calendaristic care dă titlul romanului. Ce spune, însă, tradiția din noaptea de sânziene? În noaptea dintre 23 și 24 iunie, cerurile se vor deschide, iar zânele vor pluti în văzduh, în timp ce dansul sânzienelor capătă întocmai menirea celebrării sentimentului iubirii.

Apar, însă, tipicele blesteme în urma nerespectării legiuirilor. Astfel, se spune că dacă un bărbat va surprinde sânzienele făcând dansul ielelor, aceștia vor înnebuni. În același timp, dacă nu sunt sărbătorite cum se cuvine, sânzienele devin rele și răzbunătoare. (stirileprotv.ro)

Transpunerea tradiției în spațiul literar marchează adesea specificul lui Eliade. Tensiunea romanului sporește întocmai când Ileana Sideri, reprezentanta spațiului cosmic, nu mai primește atenția cuvenită din partea lui Viziru. Ce se întâmplă, însă, cu distribuirea sentimentelor lui Viziru pentru două femei epistemologic diferite?

Ioana este soția lui Ștefan Viziru, concepută ca fiind aspectul pământesc ideal, indispensabil salvgardării unei relații de specific teluric. Pentru a înțelege mai bine modul în care este construit romanul, consider că este decentă transcrierea unui fragment de interviu din "Încercarea labirintului".

"-Atunci când aveți de gând să scrieți un roman, cum încep lucrurile?

-Sunt incapabil să fac un plan. Opera încolțește întotdeauna în jurul unei viziuni, a unui peisaj sau a unui dialog. Văd foarte bine începutul, uneori sfârșitul și, tot câte puțin, în timpul lucrului descopăr evenimentele și urzeala romanului sau a nuvelei... Cine era fata? Și de ce personajul care se plimba căuta o mașină lângă fată? Încetul cu încetul, am știut cine e fata. I-am știut toată povestea. Dar totul a început dintr-un fel de viziune. Am văzut toate acestea ca și cum aș fi visat... Am început să scriu zi și noapte. Alte imagini au apărut. Acea fată..." (Eliade, Încercarea labirintului)

Tulburarea acțiunii pare să transmită semnale intermitente între cele două planuri existente (moartea Ioanei și începutul războiului par să tulbure aspectul cosmic/ superior al romanului, prin faptul că lipsa Ilenei declanșează perturbarea treptată a protagonistului). Finalul romanului (tind să îl provoc pe potențialul cititor să ajungă să îl descopere de unul singur) este oare unul care calmează spiritele și aduce o rezolvare definitivă a misterului? Cred că pentru a oferi un răspuns la această întrebare este necesară o cunoaștere a simbolisticii lui Eliade; simbolistică care este omniprezentă în romanul său, după cum ilustrează Roxana Sorescu, printr-o varietate de asocieri între cuvinte și numere. Îmbinate, toate acestea arată faptul că nici o dată nu are semnificație aleatorie în romanul lui Eliade, în spatele lor aflându-se o raționalitate incontestabilă.

Dragoș Obreja