M-am hotărât să devin prost
Raionul intitulat "Raftul Denisei" surprinde și de data aceasta cu un roman de actualitate, unde sentimentul cotidianului irefutabil se resimte la tot pasul. Trebuie să ne mărturisim de data aceasta curiozitatea pentru romanul M-am hotărât să devin prost (În original: Comment je suis devenu stupide), al cărui autor este Martin Page.
Avea doar 26 de ani când constată că romanul său se bucură de un succes internațional, determinat fiind să renunțe la studiile universitare.
Avem un tânăr pe nume Antoine, care își propune ceva ce nu auzi chiar în fiecare zi. După cum spune și titlul romanului, aceasta este întocmai dorința sa: să devină... prost. Într-o lume în care "micile celule cenușii" (ca să citez sintagma marelui personaj H. Poirot) nu se mai opresc din funcțiune, se pare că tentantă devină abia o soluție radicală.
Antoine a fost supus unor ritualuri de inițiere, întocmai ca un Harap-Alb dispus să persiste în ambiția sa mai mult sau mai puțin iluzorie. Chiar de la început, viața sa nu-i era pe plac, fiindcă "Avea puțini prieteni, căci suferea de acel soi de asociabilitate care se trage din prea multă toleranță și înțelegere. Gusturile lui nediscriminatorii, disparate, îl excludeau din grupurile care se formează pe baza dezgusturilor".
Antoine ia cursuri pentru a deveni alcoolic, iar mai târziu încearcă chiar să contacteze un profesor expert în... sinucideri! Spre surprinderea sa, profesorul reușise să își aplice finalmente menirea, nemaifiind prezent la cursurile în care îi învață pe elevi să se sinucidă fiindcă, desigur, murise.
Introspecțiile lui Antoine merită într-adevăr să fie citate.
Din discuțiile lui Antoine cu tipicele personaje de la ghișeele cele de toate zilele se observă evidentul aspect birocratic care ne înconjoară și pe noi, mai mult sau mai puțin. Ce observă Antoine la personajele care se comportă cu maximă intransigență la birou? Faptul că au niște neîmpliniri adânci, niște frustrări de ordin personal care inevitabil le afectează conduita din mediul profesional.
Oare ne gândim cu toții, cu reproș, la faptul că gândim prea mult? Antoine o face destul de des.
Pare-se că vremea schimbărilor radicale a sosit. Ce anume ne poate opri din gândit? Antoine spune că religia reușește asta cu certitudine, citând din Biblie.
Avea doar 26 de ani când constată că romanul său se bucură de un succes internațional, determinat fiind să renunțe la studiile universitare.
Avem un tânăr pe nume Antoine, care își propune ceva ce nu auzi chiar în fiecare zi. După cum spune și titlul romanului, aceasta este întocmai dorința sa: să devină... prost. Într-o lume în care "micile celule cenușii" (ca să citez sintagma marelui personaj H. Poirot) nu se mai opresc din funcțiune, se pare că tentantă devină abia o soluție radicală.
Antoine a fost supus unor ritualuri de inițiere, întocmai ca un Harap-Alb dispus să persiste în ambiția sa mai mult sau mai puțin iluzorie. Chiar de la început, viața sa nu-i era pe plac, fiindcă "Avea puțini prieteni, căci suferea de acel soi de asociabilitate care se trage din prea multă toleranță și înțelegere. Gusturile lui nediscriminatorii, disparate, îl excludeau din grupurile care se formează pe baza dezgusturilor".
Antoine ia cursuri pentru a deveni alcoolic, iar mai târziu încearcă chiar să contacteze un profesor expert în... sinucideri! Spre surprinderea sa, profesorul reușise să își aplice finalmente menirea, nemaifiind prezent la cursurile în care îi învață pe elevi să se sinucidă fiindcă, desigur, murise.
Introspecțiile lui Antoine merită într-adevăr să fie citate.
"Cei care cred că inteligența are vreo noblețe cu siguranță că n-au destulă pentru a-și da seama că nu e decât un blestem. Anturajul meu, colegii mei de clasă, profesorii mei, toată lumea m-a considerat întotdeauna inteligent. N-am priceput niciodată prea bine de ce și cum ajungeau la acest verdict despre mine."Personajul continuă să trăiască, punându-și însă mai puține întrebări. Este oare transmisă, indirect, vreo sugestie celor care își mai fac probleme legate de modul în care trebuie trăită viața? Ar putea romanul să inspire pe cineva astfel încât acel cineva să hotărască întocmai să devină prost? Dacă da, atunci cum ar fi posibil să reușească? Printr-o senzație de "calm" literar specific lui Page, măiestria în care este conceput romanul iese în evidență întocmai prin simplitatea de care amintisem mai înainte. Mai interesant este, însă, faptul că personajul Antoine este introdus în majoritatea aspectelor vieții sociale în care ar intra orice ființă socială: Antoine merge la școală, are anumiți prieteni, este instruit în arta "îmbătării", unde el nu părea să fie decât un discipol total neinstruit, este sfătuit să "cunoască" o fată, se angajează, ia cursuri etc.
Din discuțiile lui Antoine cu tipicele personaje de la ghișeele cele de toate zilele se observă evidentul aspect birocratic care ne înconjoară și pe noi, mai mult sau mai puțin. Ce observă Antoine la personajele care se comportă cu maximă intransigență la birou? Faptul că au niște neîmpliniri adânci, niște frustrări de ordin personal care inevitabil le afectează conduita din mediul profesional.
Oare ne gândim cu toții, cu reproș, la faptul că gândim prea mult? Antoine o face destul de des.
„Eu am blestemul rațiunii; sunt sărac, celibatar, deprimat. De luni de zile reflectez la boala mea de a reflecta prea mult, și am stabilit cu certitudine corelația dintre nefericirea mea și incontinența rațiunii mele. Să gândesc, să încerc să înțeleg, nu mi-a folosit la nimic, ci mi-a adus numai neajunsuri."
Pare-se că vremea schimbărilor radicale a sosit. Ce anume ne poate opri din gândit? Antoine spune că religia reușește asta cu certitudine, citând din Biblie.
“În Ecclesiastul scrie <<cel ce își înmulțește știința își sporește suferința>>, dar, neavând niciodată fericirea să merg la catehism cu ceilalți copii, nu am fost prevenit de pericolele studiului. Creștinii au mare noroc că sunt de foarte tineri puși în gardă împotriva riscului inteligenței; ei vor ști, toată viața, să se ferească de ea. Fericiți cei săraci cu Duhul.”
În final, însă, tot de prieteni ne amintim. De prietenii pe care i-am avut sau pe care i-am fi putut avea. Rămân ei oare mereu aceiași? Ne putem bizui pe o oarecare stabilitate atitudinală din partea lor? În ceea ce-l privește pe el, Antoine poate deja să dea răspunsul, printr-o metaforă cel puțin interesantă.
“Au mucegăit (prietenii). Nu remarcasem că au o dată de expirare. Trebuie să fii atent la asta. Prietenii mei au început să aibă urme de putregai, pete verzi destul de scârboase. Ceea ce spuneau începea cu adevărat să miroasă rău..."
Dragoș Obreja
Comentarii