Omul care își confunda soția cu o pălărie
Precizia și calmul par să fie niște trăsături specifice profesiei de medic, măcar la nivelul său ideal. Un astfel de medic neurolog întâlnește mii de pacienți, fiecare având simptome cât mai diverse. Ce se întâmplă, însă, când un atare medic decide să scrie o carte? Apare Omul care își confunda soția cu o pălărie, carte care conține un ansamblu de cazuri neurologice extrem de variate, cazuri pe care doctorul Oliver Sacks a trebuit să le rezolve la un moment dat. Putem vorbi de amnezie, agnozie, apraxie, afazie, Sindrom Korsakoff, Sindrom Guillain-Barre, polinevrită, Boala lui Little, Sindromul Tourette, neurosifilis etc, toate acestea constituind cazuri concrete întâlnite de doctorul și scriitorul Sacks, cel puțin conform mărturisirilor acestuia.
Comoara cea mai de preț a unui scriitor ar trebui să fie memoria sa. Folosindu-se cu perspicacitate de acest atu, autorul adună toate informațiile necesare de la pacienții săi; informații pe care le transpune ulterior în romanul său. Înainte de a expune cazurile concrete ale pacienților săi, recurge la câte o secvență introductivă pentru fiecare parte a cărții, în care explică cazurile ulterioare în termeni strict biologici și neurologici. Aceste secvențe introductive poartă numele de: PIERDERI, EXCESE, TRANSPORTURI și LUMEA CELOR SĂRACI CU DUHUL.
Apraxia, afazia, agnozia... toate sunt încadrate în categoria Pierderilor, fiindcă, după cum constată autorul, apar în urma unor anumite leziuni cerebrale care conduc în mod inevitabil la afectarea directă a vieții sociale. Pacientul de la începutul romanului își confunda, LA PROPRIU, soția cu... o pălărie. După cum începe cartea:
O referință bibliografică fundamentală pentru autor este cartea așa-zisului medic Luria, din care citează frecvent. Observațiile sale pot fi considerate cel puțin interesante, în contextul în care pierderile accelerate de neuroni determină o iremediabilă suferință pacienților în cauză. În acest sens, Luria vorbește despre necesitatea integrării emoționale a unor astfel de pacienți: "Faceți orice vă îndeamnă ingeniozitatea și inima dvs. Nu există nici o speranță (sau e una foarte mică) pentru a recupera ceva din memoria lui. Dar un om nu e numai memorie. El e și simțire, voință, sensibilitate, ființă morală- aspecte despre care nu poate vorbi neuropsihologia..."
Un alt caz prezent în roman este cel al unui bătrân care mergea puternic înclinat într-o parte... fără ca el să realizeze acest lucru. Singura sa problemă (dată de venirea sa la medicul Sacks) este aceea că toate rudele îi spuneau că arată ca Turnul din Pisa atunci când merge. Doctorul îl înregistrează în timp ce merge, iar după ce îi arată înregistrarea, bătrânul rămâne șocat de faptul că rudele sale aveau dreptate. După cum susținea pe bună dreptate, el nu a simțit nici o clipă că mersese puternic înclinat într-o parte.
Totodată, un caz mai mult sau mai puțin amuzant este dat de o persoană care nu putea să mănânce decât jumătatea din partea dreaptă a farfuriei, fiindcă nu reușea să vadă partea stângă a acesteia, chiar dacă mâncarea exista într-o formă compactă, unitară. Afectarea emisferei drepte a creierului îi determinase incapabilitatea de a vedea ceea ce se întâmplă în partea stângă a spectrului ei vizual.
În categoria EXCESELOR, este introdus, pe bună dreptate, sindromul Tourette. Natasha, o pacientă în vârstă de nouăzeci de ani, merge la doctor pentru a-l anunța că după aniversarea ei de 88 de ani, se simte foarte ciudat, chiar dacă nu neapărat în sensul rău: are mult mai multă energie decât a avut întotdeauna. Se știa o persoană sfioasă tot timpul vieții, iar după onorabila vârstă de 88 de ani avea un chef nemaiîntâlnit de a spune bancuri și de a se distra cu ușurință. Puțin speriată, dar totodată dornică să nu-și piardă acest avânt de energie, Natasha K. cere ajutorul doctorului Sacks, însă un ajutor temperat, care să nu elimine radical starea pacientei. În acest sens:
Probleme de identitate, sentimentul de câine în piele de om, nostalgii neîntrerupte sunt alte cazuri neurologice descrise de doctorul O. Sacks în cartea sa, având nevoie uneori de ajutor extern. Varietatea cazurilor expuse și grandoarea acestora te trimite încontinuu cu gândul la valoarea de adevăr a celor transmise, stare care se împletește cu o dorință acerbă de a descoperi toată această varietate a afecțiunilor neuronale posibile. Ori poate acesta fusese cazul meu...
Dragoș Obreja
Comoara cea mai de preț a unui scriitor ar trebui să fie memoria sa. Folosindu-se cu perspicacitate de acest atu, autorul adună toate informațiile necesare de la pacienții săi; informații pe care le transpune ulterior în romanul său. Înainte de a expune cazurile concrete ale pacienților săi, recurge la câte o secvență introductivă pentru fiecare parte a cărții, în care explică cazurile ulterioare în termeni strict biologici și neurologici. Aceste secvențe introductive poartă numele de: PIERDERI, EXCESE, TRANSPORTURI și LUMEA CELOR SĂRACI CU DUHUL.
Apraxia, afazia, agnozia... toate sunt încadrate în categoria Pierderilor, fiindcă, după cum constată autorul, apar în urma unor anumite leziuni cerebrale care conduc în mod inevitabil la afectarea directă a vieții sociale. Pacientul de la începutul romanului își confunda, LA PROPRIU, soția cu... o pălărie. După cum începe cartea:
"Din când în când, un elev i se înfățișa, iar dr P nu-l recunoștea; sau, mai exact, nu-i recunoștea chipul. De îndată ce studentul vorbea, era recunoscut după voce. Asemenea incidente se înmulțeau, provocând stânjeneală, perplexitate, teamă, ba uneori și râsete, deoarece nu numai că dr P reușea din ce în ce mai greu să distingă chipurile, dar el vedea chipuri și acolo unde nu existau..."Acest prim simptom, analizat cu atenție de Sacks, este diagnosticat cu agnozie vizuală: pierderea treptată a funcțiilor intelectuale de recunoaștere vizuală a indivizilor. Treptat, funcțiile intelectuale ale pacientului P. se degradează grav, astfel că dependența sa de ceilalți crește în mod inevitabil.
"-Pot să vă dau o mână de ajutor? am întrebat.
-Ajutor? Pentru ce? Cui?
-Ca să vă încălțați.
-Ah, a zis, uitasem de pantof, adăugând, sotto voce, pantoful? pantoful? Părea zăpăcit."
O referință bibliografică fundamentală pentru autor este cartea așa-zisului medic Luria, din care citează frecvent. Observațiile sale pot fi considerate cel puțin interesante, în contextul în care pierderile accelerate de neuroni determină o iremediabilă suferință pacienților în cauză. În acest sens, Luria vorbește despre necesitatea integrării emoționale a unor astfel de pacienți: "Faceți orice vă îndeamnă ingeniozitatea și inima dvs. Nu există nici o speranță (sau e una foarte mică) pentru a recupera ceva din memoria lui. Dar un om nu e numai memorie. El e și simțire, voință, sensibilitate, ființă morală- aspecte despre care nu poate vorbi neuropsihologia..."
Un alt caz prezent în roman este cel al unui bătrân care mergea puternic înclinat într-o parte... fără ca el să realizeze acest lucru. Singura sa problemă (dată de venirea sa la medicul Sacks) este aceea că toate rudele îi spuneau că arată ca Turnul din Pisa atunci când merge. Doctorul îl înregistrează în timp ce merge, iar după ce îi arată înregistrarea, bătrânul rămâne șocat de faptul că rudele sale aveau dreptate. După cum susținea pe bună dreptate, el nu a simțit nici o clipă că mersese puternic înclinat într-o parte.
"Atât timp cât sistemele noastre vestibular și proprioceptiv sunt intacte, rămânem perfect stabili chiar dacă închidem ochii. Nu ne balansăm, nu ne aplecăm și nu cădem în clipa când închidem ochii. Dar pacienților suferind de Parkinson și având un echilibru precar li se poate întâmpla acest lucru. (Deseori pacienții cu Parkinson pot fi văzuți în poziții extrem de înclinate, fără să-și dea seama de asta. Dar dacă le punem în față o oglindă, astfel încât să-și poată vedea poziția, ei se îndreaptă imediat.)"
Totodată, un caz mai mult sau mai puțin amuzant este dat de o persoană care nu putea să mănânce decât jumătatea din partea dreaptă a farfuriei, fiindcă nu reușea să vadă partea stângă a acesteia, chiar dacă mâncarea exista într-o formă compactă, unitară. Afectarea emisferei drepte a creierului îi determinase incapabilitatea de a vedea ceea ce se întâmplă în partea stângă a spectrului ei vizual.
În categoria EXCESELOR, este introdus, pe bună dreptate, sindromul Tourette. Natasha, o pacientă în vârstă de nouăzeci de ani, merge la doctor pentru a-l anunța că după aniversarea ei de 88 de ani, se simte foarte ciudat, chiar dacă nu neapărat în sensul rău: are mult mai multă energie decât a avut întotdeauna. Se știa o persoană sfioasă tot timpul vieții, iar după onorabila vârstă de 88 de ani avea un chef nemaiîntâlnit de a spune bancuri și de a se distra cu ușurință. Puțin speriată, dar totodată dornică să nu-și piardă acest avânt de energie, Natasha K. cere ajutorul doctorului Sacks, însă un ajutor temperat, care să nu elimine radical starea pacientei. În acest sens:
"Ne-am gândit puțin și am găsit o soluție de compromis. I-am administrat penicilină, care a omorât spirocheții, dar nu putea anula modificările cerebrale, dezinhibițiile, pe care aceștia le provocaseră. Acum dna K. are ambele avantaje, bucurându-se de o ușoară dezinhibiție, o relaxare a gândurilor și pornirilor, fără teama de a-și pierde controlul sau de a suferi noi afecțiuni ale cortexului..."
Probleme de identitate, sentimentul de câine în piele de om, nostalgii neîntrerupte sunt alte cazuri neurologice descrise de doctorul O. Sacks în cartea sa, având nevoie uneori de ajutor extern. Varietatea cazurilor expuse și grandoarea acestora te trimite încontinuu cu gândul la valoarea de adevăr a celor transmise, stare care se împletește cu o dorință acerbă de a descoperi toată această varietate a afecțiunilor neuronale posibile. Ori poate acesta fusese cazul meu...
Dragoș Obreja
Comentarii