Romanele polițiste: definitiv și irevocabil superficiale?
Romanele polițiste- scrieri cu adevărat superficiale?
La o primă vedere, romanele polițiste par să fie cel mai ușor de catalogat. Sunt ușor de citit, poți să fii obosit în tren, plictisit la școală, cu probleme pe WC sau în orice loc de pe Pământ, scoți un roman polițist și aștepți trecerea timpului.
Această etichetă a romanelor polițiste poate fi valabilă în cazul tuturor autorilor care s-au străduit să-și împărtășească propriul lor univers literar cu publicul larg? Pentru a demonstra contrariul (ori, măcar pentru a încerca o demonstrație) voi apela la câteva romane scrise de Agatha Christie, faimoasa autoare britanică de romane polițiste, ale cărei romane se vindeau ca pâinea caldă încă din timpul vieții acesteia.
Din gama largă a romanelor scrise de Agatha care m-au captivat cu adevărat, voi prezenta pe scurt 3 dintre ele, explicând totodată și motivul pentru care le-am ales. Bineînțeles, misterul nu va fi divulgat, cititorul având onoarea de a-l descoperi pe cont propriu.
1. Zece negri mititei este romanul care s-a bucurat de o faimă internațională enormă, fiind chiar și în prezent între primele 2-3 cărți în topul celor mai citite din lume. Inițial, te gândești ce Dumnezeu e cu poezia de la începutul romanului:
Zece negri mititei
Au cinat sub lună nouă
Unul însă s-a-necat
Și-au rămas doar nouă
Nouă negri mititei
Au stat noaptea după trei,
Unul s-a-ntrecut cu somnul
Și-au rămas doar opt din ei.
.
.
.
Doi negri mititei
Se uscau la soare un pic
Unul s-a prăjit de tot
Și-a rămas un negru mic
Un negru mititel,
Rămas singur, singurel
Cu un ștreang s-a spânzurat
Și n-a mai rămas nici el
Frank Green, 1869
Din motive tehnico-estetice, am considerat lipsit de necesitate să tehnoredactez întreaga poezie a lui Frank Green, punând punctele de suspensie necesare.
Bineînțeles, fiind un roman polițist, te aștepți ca la un moment dat să moară cineva. Interesant este că cele 10 personaje adunate într-o vilă situată pe o insulă, încep să moară unul câte unul... respectând într-o anumită măsură tiparele poeziei. În mod cert, lucrurile au fost gândite de unul dintre cei prezenți, acesta fiind descoperit, în maniera agathchristiană, la sfârșitul romanului, într-un suspans de o calitate magistrală. Personajul cu adevărat culpabil este cel mai respectat, care se impune prin respect în fața celorlalți. Tehnicile psihologice sunt ireproșabile, mai ales că, dupa moartea gradată a persoanelor aflate pe insulă, dispare și câte o figurină de pe masă (Unde se aflau 10 negri, aceștia dând numele romanului). Astfel, fiecărei persoane îi corespunde o figurină, care dispărea de pe masă odată cu decesul unei persoane, spre groaza celor prezenți.
2. Noapte nesfârșită este romanul pe care însăși autoarea îl considera "Preferatul meu în momentul de față.", într-o scrisoare trimisă unui fan japonez în 1972, unde menționa 10 dintre romanele ei preferate. Povestea de dragoste pare una ideală, până vei pătrunde mai adânc în miezul romanului. Michael Rogers, un tânăr sărac se căsătorește cu o fată foarte bogată, pe nume Ellie și amândoi decid să locuiască într-o casă de pe domeniul Pământul Țiganului. La descrierea romanului, aflăm că acest Michael ignoră avertismentele unei bătrâne țigănci cu privire la blestemele care plutesc asupra locului și răul începe să-și facă simțită prezența.
O fi această bătrână cu adevărat periculoasă? Să fim serioși, într-o lume în care până și pe Dracul l-a creat omul, blestemele nu vin așa, de la sine. Trebuie să fim cu adevărat pudici să ne mai punem problema unor forțe malefice exterioare. Să nu uităm ce a afirmat Nietzsche: Dacă alegi să lupți împotriva monștrilor, ai grijă să nu devii unul dintre ei.
Dintr-o perspectivă subiectivă, naratorul (Michael Rogers) își expune povestea vieții sale pe-ndelete, ilustrând la final chiar și criminalul soției sale. (Bineînțeles, fata cea frumoasă și bogată este cea ucisă)
Dintr-un astfel de roman putem învăța că banul nu echivalează cu dragostea adevărată. Este, cu siguranță, ideea pe care autoarea Agatha Christie dorește să o transmită. Nici în romanele sale nu scăpăm de problema soacrei cicălitoare, după cum voi cita în următorul fragment:
-Vezi și tu acum cum e mama, am zis. M-am însurat cu o fată bogată, trăiesc pe banii nevestei, iar cicălitoarei ăleia bătrâne nu-i convine.
-Nu-ți face griji, încercă Ellie să mă liniștească. Mulți oameni gândesc așa. O să-i treacă. Te iubește foarte mult, Mike. adăugă ea.
-Atunci de ce vrea să mă schimbe tot timpul? Să mă transforme după modelul ei? Eu sunt cine sunt. Nu cine vrea altcineva să fiu. Nu mai sunt băiețelul mamei, pe care să-l modeleze ea cum dorește. Sunt un om în toată firea.
Tipicele discuții ale tinerilor însurăței. O căsnicie nu se poate numi așa, fără existența unei soacre care să își facă simțită prezența.
Tensiunea romanului se amplifică abia în momentul morții lui Ellie. Din acest roman, cititorul ar trebui să priceapă câteva elemente ale felului în care funcționează psihologia în iubire. Mi-a fost foarte clar că atunci când urăști pe cineva, nu poate fi doar ură (vorbesc în contextul a doi tineri atașați unul de celălalt la un moment dat, nu în alte situații în care s-ar putea manifesta ura). Ura este un sentiment foarte puternic, de aceea o poți simți fată de o persoană de care ești atașat într-o anumită măsură. În restul cazurilor, ar exista ignoranță și indiferență față de acea persoană, chiar și în situația în care aceasta ți-a greșit, dar nu ură. Când iubești, inevitabil vei urî la un moment dat. Psihologia umană este extrem de complexă, de acest lucru asigurându-ne însăși autoarea, prin calitatea sa și prin analiza psihologică pe care o impune în romane într-un stil desăvârșit.
3. O crimă anunțată este un roman captivant întrucât personajele au fost cele care m-au interesat. Povestea lor a fost cu adevărat fascinantă, acest roman aflându-se și el pe lista celor din top 10, despre care autoarea scrie Mi-am închipuit personaje interesante despre care să merite să scriu, iar la sfârșitul cărții mi se părea că le cunosc.
Acesta este primul roman, din cele citite de mine, în care "am făcut cunoștință"cu unul din cei doi detectivi consacrați ai Agathei Christie. În acest roman o remarcăm pe Miss Marple, bătrânica capabilă să elucideze în final misterul criminalului care își anunță crima la ziar, înainte ca aceasta să se producă. Ideea este fascinantă, cititorul pasionat de romane polițiste fiind inevitabil captivat de acest univers. Anunțul sună așa: Este anunțată o crimă care va avea loc vineri, 29 octombrie, la ora 18:30, la Little Paddocks.
Scurt și la obiect. anunțul este respectat întocmai. La ora din afiș, luminile se sting și o persoană moare, împușcată. Psihologia acestui roman nu este de lepădat. Observăm cum invidia poate să roadă sufletul unei persoane până când aceasta își dorește să preia identitatea celeilalte, adică a persoanei invidiate. O situație similară o vom întâlni și în romanul Elefanții nu uită niciodată. Sunt cazuri de evoluție grotească, însă acestea există, deci relatarea lor se arată a fi cu adevărat necesară, chiar și în romanele de genul celor scrise de Agatha Christie.
Miss Marple este o bătrânică cu părul cărunt și tenul rozaliu, care cunoaște psihologia umană făcând asocieri fiecărui individ cu unul din satul din care provine Marple. Astfel, ea observă multe că anumite comportamente tind spre o tipologie, chiar dacă omul este ceva mai complex de atât. Aceasta analizează într-o manieră ireproșabilă limbajul verbal, descoperind multe aspecte pe care ceilalți le-ar fi dorit ținute secret. Voi cita un pasaj relevant afirmațiilor mele:
-Scuzați-mă, zise Miss Marple, dar ea, adică domnișoara Murgatroyd, a rostit cuvintele exact cum mi le-ați spus dumneavoastră?
- Cum adică exact cum vi le-am spus?
- Of, cum să vă explic? Ați spus: "Ea nu era acolo" accentuând la fel fiecare cuvânt. Dar există trei modalități de a rosti această propoziție "Ea nu era acolo" - foarte personal. Sau: "Ea nu era acolo", confirmând o suspiciune deja existentă. Sau s-ar mai putea spune (și asta e varianta cea mai apropiată de felul în care ați pronunțat dumneavoastră), "Ea nu era acolo ", cu o ușoară accentuare a cuvântului "acolo".
-Nu știu, zise domnișoara Hinchcliffe dând din cap. Nu-mi amintesc... Cum naiba să-mi amintesc? Cred, da, în mod sigur a zis "Ea nu era acolo". Așa cred că a zis. Dar chiar contează?
- Da, spuse Miss Marple pe gânduri. Așa cred. E un indiciu destul de slab, normal, dar cred că este un indiciu. Da, în mod sigur contează...
Dincolo de acțiunea propriu-zisă a romanului, cititorul ar trebui să înțeleagă că omul merită ceva mai mult decât o simplă etichetă. Nu-i poți cataloga pe ceilalți folosind 2-3 cuvinte, pentru că vei observa mai târziu (dacă ai un minimum de conștiință) că aceste etichete nu se potrivesc deloc și că individul respectiv este cu totul altceva. Orice individ are propria sa poveste de viață, unele fiind cu adevărat profunde. Cred că asta vrea și Agatha Christie să transmită.
Sperând că nu a fost totul o poliloghie clasică, voi lăsa cititorilor pasionați ocazia de a descoperi aceste romane.
Vera fu cea care observă prima. Îl prinse pe judecător de braț, iar strânsoarea degetelor ei puternice îl făcu pe bătrân să tresară de durere:
-Negrul! Priviți! țipă ea.
În mijlocul mesei erau doar șase figurine de porțelan.
2. Noapte nesfârșită este romanul pe care însăși autoarea îl considera "Preferatul meu în momentul de față.", într-o scrisoare trimisă unui fan japonez în 1972, unde menționa 10 dintre romanele ei preferate. Povestea de dragoste pare una ideală, până vei pătrunde mai adânc în miezul romanului. Michael Rogers, un tânăr sărac se căsătorește cu o fată foarte bogată, pe nume Ellie și amândoi decid să locuiască într-o casă de pe domeniul Pământul Țiganului. La descrierea romanului, aflăm că acest Michael ignoră avertismentele unei bătrâne țigănci cu privire la blestemele care plutesc asupra locului și răul începe să-și facă simțită prezența.
O fi această bătrână cu adevărat periculoasă? Să fim serioși, într-o lume în care până și pe Dracul l-a creat omul, blestemele nu vin așa, de la sine. Trebuie să fim cu adevărat pudici să ne mai punem problema unor forțe malefice exterioare. Să nu uităm ce a afirmat Nietzsche: Dacă alegi să lupți împotriva monștrilor, ai grijă să nu devii unul dintre ei.
Dintr-o perspectivă subiectivă, naratorul (Michael Rogers) își expune povestea vieții sale pe-ndelete, ilustrând la final chiar și criminalul soției sale. (Bineînțeles, fata cea frumoasă și bogată este cea ucisă)
Dintr-un astfel de roman putem învăța că banul nu echivalează cu dragostea adevărată. Este, cu siguranță, ideea pe care autoarea Agatha Christie dorește să o transmită. Nici în romanele sale nu scăpăm de problema soacrei cicălitoare, după cum voi cita în următorul fragment:
-Vezi și tu acum cum e mama, am zis. M-am însurat cu o fată bogată, trăiesc pe banii nevestei, iar cicălitoarei ăleia bătrâne nu-i convine.
-Nu-ți face griji, încercă Ellie să mă liniștească. Mulți oameni gândesc așa. O să-i treacă. Te iubește foarte mult, Mike. adăugă ea.
-Atunci de ce vrea să mă schimbe tot timpul? Să mă transforme după modelul ei? Eu sunt cine sunt. Nu cine vrea altcineva să fiu. Nu mai sunt băiețelul mamei, pe care să-l modeleze ea cum dorește. Sunt un om în toată firea.
Tipicele discuții ale tinerilor însurăței. O căsnicie nu se poate numi așa, fără existența unei soacre care să își facă simțită prezența.
Tensiunea romanului se amplifică abia în momentul morții lui Ellie. Din acest roman, cititorul ar trebui să priceapă câteva elemente ale felului în care funcționează psihologia în iubire. Mi-a fost foarte clar că atunci când urăști pe cineva, nu poate fi doar ură (vorbesc în contextul a doi tineri atașați unul de celălalt la un moment dat, nu în alte situații în care s-ar putea manifesta ura). Ura este un sentiment foarte puternic, de aceea o poți simți fată de o persoană de care ești atașat într-o anumită măsură. În restul cazurilor, ar exista ignoranță și indiferență față de acea persoană, chiar și în situația în care aceasta ți-a greșit, dar nu ură. Când iubești, inevitabil vei urî la un moment dat. Psihologia umană este extrem de complexă, de acest lucru asigurându-ne însăși autoarea, prin calitatea sa și prin analiza psihologică pe care o impune în romane într-un stil desăvârșit.
3. O crimă anunțată este un roman captivant întrucât personajele au fost cele care m-au interesat. Povestea lor a fost cu adevărat fascinantă, acest roman aflându-se și el pe lista celor din top 10, despre care autoarea scrie Mi-am închipuit personaje interesante despre care să merite să scriu, iar la sfârșitul cărții mi se părea că le cunosc.
Acesta este primul roman, din cele citite de mine, în care "am făcut cunoștință"cu unul din cei doi detectivi consacrați ai Agathei Christie. În acest roman o remarcăm pe Miss Marple, bătrânica capabilă să elucideze în final misterul criminalului care își anunță crima la ziar, înainte ca aceasta să se producă. Ideea este fascinantă, cititorul pasionat de romane polițiste fiind inevitabil captivat de acest univers. Anunțul sună așa: Este anunțată o crimă care va avea loc vineri, 29 octombrie, la ora 18:30, la Little Paddocks.
Scurt și la obiect. anunțul este respectat întocmai. La ora din afiș, luminile se sting și o persoană moare, împușcată. Psihologia acestui roman nu este de lepădat. Observăm cum invidia poate să roadă sufletul unei persoane până când aceasta își dorește să preia identitatea celeilalte, adică a persoanei invidiate. O situație similară o vom întâlni și în romanul Elefanții nu uită niciodată. Sunt cazuri de evoluție grotească, însă acestea există, deci relatarea lor se arată a fi cu adevărat necesară, chiar și în romanele de genul celor scrise de Agatha Christie.
Miss Marple este o bătrânică cu părul cărunt și tenul rozaliu, care cunoaște psihologia umană făcând asocieri fiecărui individ cu unul din satul din care provine Marple. Astfel, ea observă multe că anumite comportamente tind spre o tipologie, chiar dacă omul este ceva mai complex de atât. Aceasta analizează într-o manieră ireproșabilă limbajul verbal, descoperind multe aspecte pe care ceilalți le-ar fi dorit ținute secret. Voi cita un pasaj relevant afirmațiilor mele:
-Scuzați-mă, zise Miss Marple, dar ea, adică domnișoara Murgatroyd, a rostit cuvintele exact cum mi le-ați spus dumneavoastră?
- Cum adică exact cum vi le-am spus?
- Of, cum să vă explic? Ați spus: "Ea nu era acolo" accentuând la fel fiecare cuvânt. Dar există trei modalități de a rosti această propoziție "Ea nu era acolo" - foarte personal. Sau: "Ea nu era acolo", confirmând o suspiciune deja existentă. Sau s-ar mai putea spune (și asta e varianta cea mai apropiată de felul în care ați pronunțat dumneavoastră), "Ea nu era acolo ", cu o ușoară accentuare a cuvântului "acolo".
-Nu știu, zise domnișoara Hinchcliffe dând din cap. Nu-mi amintesc... Cum naiba să-mi amintesc? Cred, da, în mod sigur a zis "Ea nu era acolo". Așa cred că a zis. Dar chiar contează?
- Da, spuse Miss Marple pe gânduri. Așa cred. E un indiciu destul de slab, normal, dar cred că este un indiciu. Da, în mod sigur contează...
Dincolo de acțiunea propriu-zisă a romanului, cititorul ar trebui să înțeleagă că omul merită ceva mai mult decât o simplă etichetă. Nu-i poți cataloga pe ceilalți folosind 2-3 cuvinte, pentru că vei observa mai târziu (dacă ai un minimum de conștiință) că aceste etichete nu se potrivesc deloc și că individul respectiv este cu totul altceva. Orice individ are propria sa poveste de viață, unele fiind cu adevărat profunde. Cred că asta vrea și Agatha Christie să transmită.
Sperând că nu a fost totul o poliloghie clasică, voi lăsa cititorilor pasionați ocazia de a descoperi aceste romane.
Dragoș Obreja
Comentarii