Tranziție?
Etape și iar etape...
Această plecare tipică către o nouă etapă a vieții ar trebui să fie una dureroasă? Sincer să fiu, în momentul de față, cu câteva zile rămase până la "examenul maturității", doar câteva persoane îmi pastrează un regret al plecării. Totuși, dorința de a cunoaște noi minți umane pare să domine, să se fi întipărit puternic în lista mea fictivă cu Things to do. Totodată, cred că așa îmi voi satisface și dorința de a cunoaște noi locuri, dorință ce pare să se fi întipărit în temperamentul meu. Oricum, nu mă consider deloc un coleric, amator de senzații tari. Sunt prins de ideea importanței călătoriei, dar și de importanța destinației. Ambele fac parte dintr-un parcurs necesar, pe care mi-l doresc cu multă ardoare.
Aș putea spune că "momentul final" dintr-un ciclu educațional mi-a oferit speranța unui progres personal. Am sperat întotdeauna că, în viitor, voi avea parte de experiențe mai plăcute, care să îmi ofere în mod cert posibilitatea de a mă afirma. În clasele primare îmi doream să ajung cât mai repede în gimnaziu; în gimnaziu mă întrebam când o să mai vină odată liceul, pentru ca apoi să aștept, aproape cu nerăbdare, momentul universitar. În principiu, așteptările mele nu au fost de prisos. Mediul liceal nu a fost chiar în conformitate cu cele mai profunde idealuri filosofice pe care le-am deținut vreodată, însă a fost incomparabil mai bun decât experiențele anterioare.
După cum am spus, poate este vorba de un traseu necesar al maturizării, în care am știut să mă adaptez după propriile posibilități.
Formarea unei așa-zise "filosofii de viață" pot spune că a început încă din gimnaziu, când am reușit să găsesc două persoane în care să cred și care să mă ajute să depășesc momentele dificile de la acea vreme. Au fost doi profesori. În parcursul meu, cred că am reușit să mențin o ascendență pură, fără excepții, de la an la an, asta însemnând un progres fără coborâșuri, din clasa a V-a până în clasa a XII-a. Ascendența se referă atât la nivel intelectual, cât mai ales la cel personal. Atâta timp cât încă mai există oameni, sau cel puțin o idee în care poți să crezi cu tărie, nu poți spune că ești pierdut. În ceea ce privește cercul de prieteni, traseul evolutiv a fost unul oarecum tipic. Unii au plecat, alții au rămas, iar alții, cel mai probabil, vor veni. Toți merită cea mai sinceră recunoștință deoarece au făcut ce le-a dictat conștiința.
Nu o voi face pe individul suferind de mania persecuției, tăindu-mi venele în cadă precum Hannah Baker din 13 reasons why. Stârnindu-mi, în unele momente, un amuzament al propriei conștiințe, m-am gândit cum ar fi să mă înregistrez și eu pe 13 casete, expunând extrem de detaliat (chiar plictisitor de detaliat) motivele pentru care mi-aș lua viața, blamând în fiecare casetă câte o persoană: Hey, X-ulescu, welcome to your tape.
În niciun caz n-aș face așa ceva 😂. Dar ideea în sine mi se pare destul de... ciudată. Să râzi și să plângi în același timp. Totuși, voi vorbi despre serial cu altă ocazie, cel mai probabil.
Plăcerea pentru lectură și creație a apărut în timpul liceului, conștientizându-i necesitatea imperturbabilă.
În drumul tău, dragă cititorule, o să întâlnești N tipuri de indivizi, foarte mulți dintre ei tinzând cu ardoare către o anumită tipologie. Se tot spune că oamenii sunt ființe foarte complexe ce nu pot fi clasificate ca în Enigma Otiliei. Ei bine, încep să mă îndoiesc de acest lucru. Cred că, predominant, asistăm la un adevărat palmares de tipologii în jurul nostru. Trufia și egoismul capătă contur, în timp ce profunzimea și spiritualitatea tind să fie marginalizate. Pot spune că am văzut asta cu ochii mei. Copii ce contestă la orice pas deciziile părinților, elevi ce "deturnează" activitatea tipică a profesorilor săi, adunându-se în grupuri din ce în ce mai mari grație efectului de turmă.
Discutând cu un profesor cu pricina, am învățat multe lucruri noi. Am auzit următoarele cuvinte- pe care nu cred că aș putea să le uit vreodată-: Greșeala mea, Dragoș, a fost aceea că nu m-am prezentat ca un robot în fața elevilor mei. Am încercat să-i învăț lucruri noi, nu toate strict legate de materie. Am încercat să fiu om. Asta a fost greșeala mea.
Timpul trece, iar evenimentele se precipită. Așa cum se spune și în Moromeții :"Timpul parcă nu mai avea răbdare cu oamenii."
De aceea pot spune că sunt îndatorat acestei perioade, a celor 4 ani de liceu. Într-un timp foarte scurt, am aflat cine merită cu adevărat admirația supremă... oamenii care știu să ierte, să iubească, să aprecieze și... să fie oameni. Nu știu cum au trecut atât de repede acești 4 ani. Nu știu dacă "luptele spiritualității", desfășurate mai ales în ultimul an, au învins sau nu. Greu de decis. Însă am învățat că nu poți fi om cu un neom. Nu vei fi înțeles, ci blamat.
Profesorilor curajoși aș dori să le mulțumesc în primul rând prin intermediul acestui articol, pentru că am avut și astfel de oameni în cei 4 ani. Pot spune că am avut ce să învăț de la fiecare, fiind, cu siguranță, o experiență de neuitat. Sper în dispariția oricăror divergențe existene în acești ani între părțile beligerante, la care mă gândesc chiar și în momentul de față cu nostalgie.
Formarea unei așa-zise "filosofii de viață" pot spune că a început încă din gimnaziu, când am reușit să găsesc două persoane în care să cred și care să mă ajute să depășesc momentele dificile de la acea vreme. Au fost doi profesori. În parcursul meu, cred că am reușit să mențin o ascendență pură, fără excepții, de la an la an, asta însemnând un progres fără coborâșuri, din clasa a V-a până în clasa a XII-a. Ascendența se referă atât la nivel intelectual, cât mai ales la cel personal. Atâta timp cât încă mai există oameni, sau cel puțin o idee în care poți să crezi cu tărie, nu poți spune că ești pierdut. În ceea ce privește cercul de prieteni, traseul evolutiv a fost unul oarecum tipic. Unii au plecat, alții au rămas, iar alții, cel mai probabil, vor veni. Toți merită cea mai sinceră recunoștință deoarece au făcut ce le-a dictat conștiința.
Nu o voi face pe individul suferind de mania persecuției, tăindu-mi venele în cadă precum Hannah Baker din 13 reasons why. Stârnindu-mi, în unele momente, un amuzament al propriei conștiințe, m-am gândit cum ar fi să mă înregistrez și eu pe 13 casete, expunând extrem de detaliat (chiar plictisitor de detaliat) motivele pentru care mi-aș lua viața, blamând în fiecare casetă câte o persoană: Hey, X-ulescu, welcome to your tape.
În niciun caz n-aș face așa ceva 😂. Dar ideea în sine mi se pare destul de... ciudată. Să râzi și să plângi în același timp. Totuși, voi vorbi despre serial cu altă ocazie, cel mai probabil.
"Revenons a nos moutons", acest traseu al dezvoltării personale este unul veritabil pentru mine, cu atât mai mult cu cât simt că "experiența universitară" este cea care îmi priește cu adevărat.
Mă consider norocos prin experiențele trăite în cei patru ani de liceu, la Colegiul Național Gheorghe Roșca Codreanu, Bârlad.
A fost o luptă care m-a ajutat să îmi formez un ideal, imposibil de stăvilit. Poți să trăiești fără să crezi în nimic? Dacă da, poți să trăiești fericit? Tind să ofer un răspuns negativ cât mai repede cu putință. Mi-am dat seama că nu aș valora nimic fără libertatea de gândire și de creație. Mă țin de ea așa cum politicienii se țin de propriul lor scaun.Plăcerea pentru lectură și creație a apărut în timpul liceului, conștientizându-i necesitatea imperturbabilă.
În drumul tău, dragă cititorule, o să întâlnești N tipuri de indivizi, foarte mulți dintre ei tinzând cu ardoare către o anumită tipologie. Se tot spune că oamenii sunt ființe foarte complexe ce nu pot fi clasificate ca în Enigma Otiliei. Ei bine, încep să mă îndoiesc de acest lucru. Cred că, predominant, asistăm la un adevărat palmares de tipologii în jurul nostru. Trufia și egoismul capătă contur, în timp ce profunzimea și spiritualitatea tind să fie marginalizate. Pot spune că am văzut asta cu ochii mei. Copii ce contestă la orice pas deciziile părinților, elevi ce "deturnează" activitatea tipică a profesorilor săi, adunându-se în grupuri din ce în ce mai mari grație efectului de turmă.
Discutând cu un profesor cu pricina, am învățat multe lucruri noi. Am auzit următoarele cuvinte- pe care nu cred că aș putea să le uit vreodată-: Greșeala mea, Dragoș, a fost aceea că nu m-am prezentat ca un robot în fața elevilor mei. Am încercat să-i învăț lucruri noi, nu toate strict legate de materie. Am încercat să fiu om. Asta a fost greșeala mea.
Timpul trece, iar evenimentele se precipită. Așa cum se spune și în Moromeții :"Timpul parcă nu mai avea răbdare cu oamenii."
De aceea pot spune că sunt îndatorat acestei perioade, a celor 4 ani de liceu. Într-un timp foarte scurt, am aflat cine merită cu adevărat admirația supremă... oamenii care știu să ierte, să iubească, să aprecieze și... să fie oameni. Nu știu cum au trecut atât de repede acești 4 ani. Nu știu dacă "luptele spiritualității", desfășurate mai ales în ultimul an, au învins sau nu. Greu de decis. Însă am învățat că nu poți fi om cu un neom. Nu vei fi înțeles, ci blamat.
Profesorilor curajoși aș dori să le mulțumesc în primul rând prin intermediul acestui articol, pentru că am avut și astfel de oameni în cei 4 ani. Pot spune că am avut ce să învăț de la fiecare, fiind, cu siguranță, o experiență de neuitat. Sper în dispariția oricăror divergențe existene în acești ani între părțile beligerante, la care mă gândesc chiar și în momentul de față cu nostalgie.
Sperăm că timpul o să-și facă treaba...
Dragoș Obreja
Comentarii