Romanul lui Orwell și popularitatea comunismului
Citind 1984, pătrunzi încă de la prima filă într-un univers totalitar, unde orice mișcare îți este controlată și "cei mari" știu întotdeauna ce faci și ce gândești. Romanul creează o atmosferă sumbră, făcându-mi pielea de găină la intevale foarte mici de timp. Deși se afla în Marea Britanie la momentul publicării romanului, adică la sfârșitul anilor '40, George Orwell surprinde imaginea foarte fidelă a unui regim totalitar din Londra.
Conform descrierii regimului din roman, îmi dau seama că este o descriere fidelă făcută regimului comunist, în speță a celui existent în fostul URSS.
"Big Brother" care stă cu ochii pe tine este liderul suprem. Confesându-mă sincer, trebuie să recunosc că mintea mea răzleață mă trimite la tovarășul Stalin, mai ales luând în calcul simplul motiv că el se afla la conducerea URSS în momentul scrierii și publicării romanului; în contextul în care epurările sale în masă avuseseră un răsunet relativ ridicat pe bătrânul continent.
Aflăm de partidul unic (SOCENG), care deține toată puterea, care are acces la zahăr, cafea și alte produse în format de calitate, fără a fi simple articole sintetice dăunătoare, cum sunt cele la care are acces, chiar și așa foarte greu, populația descrisă de Orwell.
De asemenea, Winston Smith, adică protagonistul, încearcă totodată să descopere câteva elemente din trecut, văzând cum Partidul interzice publicarea unor informații, impunând populației ce anume să creadă și ce nu.
Semănând mai degrabă cu politica comunistă de tip chinez, Partidul interzice relațiile sexuale, precum și ideea de dragoste, iubire, atracție, simpatie etc. Astfel, copiii sunt, cel mai probabil, făcuți în spații clandestine, ferite de privirile tele-ecranurilor. La o mare asemănare cu orice tip de comunism existent vreodată, este promovată ura împotriva celor considerați diferiți.
Astfel, un număr însemnat de oameni se adună în fața tele-ecranului pentru "cele 2 minute de ură". Ei îl huiduie pe individul imaginar, numit Emmanuel Goldstein, considerat dușmanul Partidului, deci și dușmanul societății. Bineînțeles, acest individ este conceput tot de către partid, tele-ecranul având datoria de a-i urmări pe indivizi în plina lor ură și agresivitate împotriva acestui Goldstein. Dacă nu "urăști" cum trebuie, intri în atenția celor mari. Se aseamănă într-o mare măsură cu modul în care a acționat Securitatea în timpul comunismului din România.
Viziunea auctorială asupra societății totalitare în mod cert nu a venit așa, out of nowhere. Deși 2/3 din ceea ce a însemnat totalitarism contemporan se prăbușise deja în momentul publicării romanului (mă refer la fascismul italian și nazismul german), mai rămâne gigantul comunist, care nu dădea niciun semn de regres în apropierea anilor '50. Ba chiar din contră.
Când Winston este prins de un tele-ecran făcând dragoste cu o altă tovarășă, care își declarase iubirea pentru el, amândoi sunt luați de fantastica poliție politică, care urcă la locul lor închiriat, în mai puțin de 5 minute. Este punctul culminant, când celor doi li se spune că nu se vor mai revedea niciodată.
Torturile la care este supus Winston sunt relatate de-a fir a păr, detaliind într-o manieră foarte precisă tehnicile folosite asupra lui: șantajul, suferința psihică și fizică extremă. Membrul poliției politice este chiar cel care îl manipulase pe Winston să citească ceea ce a scris Goldstein (dușmanul partidului). Se pare că, printr-o anumită tehnologie, tot trecutul și toate gândurile lui Winston sunt deja cunoscute, așa cum voi cita în fragmentele următoare:
De asemenea, acest O'Brien încearcă să îl determine pe Winston să creadă că ceea ce a văzut cu ochii lui, nu este de fapt adevărat.
Deși Winston a fost avertizat că nimeni nu scapă cu viață odată ce a intrat în vizorul poliției politice, deznodământul romanului m-a surprins într-o oarecare măsură. Noua sa libertate este una iluzorie, fiind sugerată incapacitatea individului în fața unei puteri gigantice ce a subjugat întregul stat (Oceania, în roman.)
Discuția lui Winston cu iubita sa, Julia, imediat dupa finalizarea detenției lor, dă dovadă de o oarecare profunzime, trimițând cititorul în Universul angoaselor supreme și al modului psihologic în care funcționează acestea. Ai putea tu, ca om, să respecți integritatea celuilalt, indiferent de torturile fizice și mai ales psihice la care ești supus? Cred că este momentul unui pasaj semnificativ din roman.
Așa cum am mai spus, atmosfera este sumbra și creează o resemnare extrem de spirituală, conferind ideea că libertatea deplină a individului va fi întotdeauna iluzorie.
Sugerez totodată vizionarea filmului cu același nume, fiind o ecranizare fidelă romanului. Din acest film am preluat și imaginile utilizate în acest articol.
Conform descrierii regimului din roman, îmi dau seama că este o descriere fidelă făcută regimului comunist, în speță a celui existent în fostul URSS.
"Big Brother" care stă cu ochii pe tine este liderul suprem. Confesându-mă sincer, trebuie să recunosc că mintea mea răzleață mă trimite la tovarășul Stalin, mai ales luând în calcul simplul motiv că el se afla la conducerea URSS în momentul scrierii și publicării romanului; în contextul în care epurările sale în masă avuseseră un răsunet relativ ridicat pe bătrânul continent.
Aflăm de partidul unic (SOCENG), care deține toată puterea, care are acces la zahăr, cafea și alte produse în format de calitate, fără a fi simple articole sintetice dăunătoare, cum sunt cele la care are acces, chiar și așa foarte greu, populația descrisă de Orwell.
Lozincile partidului se disting oriunde te-ai afla, fiind scrijelite cu litere groase, sau chiar editate într-un format care să bată la ochi într-un mod cert:
Războiul este pace
Libertatea este sclavie
Ignoranța este putere
Exprimându-mi părerea personală de critic desăvârșit (ironie, evident), cred că Orwell a făcut-o puțin de oaie cu al 2-lea motto, sugrumând într-o anumită măsură misterul regimului relatat, printr-o expunere prea directă și agresivă (mă refer, bineînțeles, la: Libertatea este sclavie).
Dincolo de acest aspect: rien dire de mal.
Atmosfera sumbră pe care o relatează Orwell se întinde cu succes asupra întregului roman. Fiecărui individ îi este asociat un număr, acesta reprezentând singura sa identitate. De asemenea, televizoarele(numite în roman tele-ecranuri) pot să urmărească orice individ, acesta neavând permisiunea de a ieși prea mult din aria vizuală a televizorului. Atunci când tele-ecranul "face prezența", toți cei aflați în fața sa se ridică în picioare "la raport". De exemplu, la o anumită oră apare săptămânal o femeie instructor care își impune gimnastica sa militară de înviorare a maselor.
-Îndoirea și întinderea brațelor! zbiară instructoarea. Ritmul la mine! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru! Haideți, tovarăși, mai multă viață-n mișcări! Unu, doi, trei, patru...
-Smith!!- răcnește deodată vocea arțăgoasă de la tele-ecran. Șase mii șapte'ș-nouă Smith Winston!! Da, da, tu! Apleacă-te mai jos, te rog! Poți și mai mult de-atât! Nu te străduiești. Mai jos, te rog! Aaa-șa, tovarășe! Și-acum, toată lumea, pe loc repaus și ochii la mine...
De asemenea, Winston Smith, adică protagonistul, încearcă totodată să descopere câteva elemente din trecut, văzând cum Partidul interzice publicarea unor informații, impunând populației ce anume să creadă și ce nu.
Semănând mai degrabă cu politica comunistă de tip chinez, Partidul interzice relațiile sexuale, precum și ideea de dragoste, iubire, atracție, simpatie etc. Astfel, copiii sunt, cel mai probabil, făcuți în spații clandestine, ferite de privirile tele-ecranurilor. La o mare asemănare cu orice tip de comunism existent vreodată, este promovată ura împotriva celor considerați diferiți.
Astfel, un număr însemnat de oameni se adună în fața tele-ecranului pentru "cele 2 minute de ură". Ei îl huiduie pe individul imaginar, numit Emmanuel Goldstein, considerat dușmanul Partidului, deci și dușmanul societății. Bineînțeles, acest individ este conceput tot de către partid, tele-ecranul având datoria de a-i urmări pe indivizi în plina lor ură și agresivitate împotriva acestui Goldstein. Dacă nu "urăști" cum trebuie, intri în atenția celor mari. Se aseamănă într-o mare măsură cu modul în care a acționat Securitatea în timpul comunismului din România.
Viziunea auctorială asupra societății totalitare în mod cert nu a venit așa, out of nowhere. Deși 2/3 din ceea ce a însemnat totalitarism contemporan se prăbușise deja în momentul publicării romanului (mă refer la fascismul italian și nazismul german), mai rămâne gigantul comunist, care nu dădea niciun semn de regres în apropierea anilor '50. Ba chiar din contră.
Când Winston este prins de un tele-ecran făcând dragoste cu o altă tovarășă, care își declarase iubirea pentru el, amândoi sunt luați de fantastica poliție politică, care urcă la locul lor închiriat, în mai puțin de 5 minute. Este punctul culminant, când celor doi li se spune că nu se vor mai revedea niciodată.
Torturile la care este supus Winston sunt relatate de-a fir a păr, detaliind într-o manieră foarte precisă tehnicile folosite asupra lui: șantajul, suferința psihică și fizică extremă. Membrul poliției politice este chiar cel care îl manipulase pe Winston să citească ceea ce a scris Goldstein (dușmanul partidului). Se pare că, printr-o anumită tehnologie, tot trecutul și toate gândurile lui Winston sunt deja cunoscute, așa cum voi cita în fragmentele următoare:
-Te gândești, zice O'Brien, că, din moment ce tot avem intenția de a te anula cu totul, în așa fel încât nimic din ce-ai putea spune sau face să nu aibă nici cea mai mică importanță- în cazul acesta, de ce ne mai străduim să te interogăm. La asta te gândeai, nu-i așa?
-Da, răspunde Winston.
-Ești ca o greșeală de tipar, Winston. Ca o pată care trebuie scoasă... Noi nu distrugem ereticul pentru că ne rezistă, de fapt, atâta timp cât ne rezistă, nu l-am distrus, orice i-am face. Noi îl convertim, îi ocupăm gândurile cele mai intime, îl remodelăm.
De asemenea, acest O'Brien încearcă să îl determine pe Winston să creadă că ceea ce a văzut cu ochii lui, nu este de fapt adevărat.
-Acum 11 ani, ai creat o legendă despre trei oameni condamnați la moarte pentru trădare. Pretindeai că ai văzut o hârtie care dovedea că cei trei ar fi fost nevinovați. O asemenea hârtie nu a existat niciodată. Tu ai inventat-o și pe urmă ai ajuns să crezi în existența ei. Acum îți amintești exact momentul acela, primul moment în care ai inventat toată povestea. Ții minte?
-Da.
-... îmi face plăcere să stau de vorbă cu tine. Mă impresionează mintea ta, Winston. Seamănă cu a mea în unele privințe. Atâta doar, că tu se întâmplă să fii dement. Mă rog, înainte de a încheia ședința, poți să-mi pui câteva întrebări, dacă vrei.
-Orice întrebare vreau?
-Oricare... te ascult.
-Ce-ați făcut cu Julia?- întreabă Winston.
-Te-a trădat, Winston. Imediat și fără rezerve. Rareori mi-a fost dat să văd pe cineva trecând de partea noastră atât de repede. Nici n-ai mai recunoaște-o, dacă ai revedea-o. Toată revolta din ea, toată fățărnicia, toată nebunia, toată mizeria morală- totul a fost extirpat din ea și ars cu fierul roșu...
Deși Winston a fost avertizat că nimeni nu scapă cu viață odată ce a intrat în vizorul poliției politice, deznodământul romanului m-a surprins într-o oarecare măsură. Noua sa libertate este una iluzorie, fiind sugerată incapacitatea individului în fața unei puteri gigantice ce a subjugat întregul stat (Oceania, în roman.)
Discuția lui Winston cu iubita sa, Julia, imediat dupa finalizarea detenției lor, dă dovadă de o oarecare profunzime, trimițând cititorul în Universul angoaselor supreme și al modului psihologic în care funcționează acestea. Ai putea tu, ca om, să respecți integritatea celuilalt, indiferent de torturile fizice și mai ales psihice la care ești supus? Cred că este momentul unui pasaj semnificativ din roman.
-Uneori, a zis ea, te amenință cu câte ceva... ceva la care n-ai cum să reziști, la care nici nu te poți gândi. Și-atunci zici "Nu-mi faceți mie asta, faceți-i altcuiva, faceți-i lui cutare". Și poate c-ai putea pretinde, după aia, că de fapt n-a fost decât o cacealma, că le-ai spus așa doar ca să te lase-n pace și că tu, de fapt, nu-i doreai lui cutare treaba respectivă. Dar nu-i adevărat, în momentul în care treci prin asta, îi dorești celuilalt orice. Te gândești că nu ai niciun alt mijloc de a te salva și că ai să reușești să te salvezi în felul ăsta. Vrei cu adevărat ca altul să pățească în locul tău ce pățești tu. Și te doare-n cur de cât de tare se chinuie. Nu-ți pasă decât de tine însuți în momentele alea...
-Nu-ți pasă decât de tine însuți, a repetat el, ca ecoul.
-Și după aia nu mai ai aceleași sentimente pentru persoana respectivă.
-Nu, a încuviințat el din cap, nu mai ai aceleași sentimente...Finalul conferă o profunzime mistică romanului, prin posibilitatea unei perfecte identificări cu tristețea si resemnarea sugerate. Resemnarea se face în raport cu destinul impus, căruia nimeni nu i se poate sustrage.
Așa cum am mai spus, atmosfera este sumbra și creează o resemnare extrem de spirituală, conferind ideea că libertatea deplină a individului va fi întotdeauna iluzorie.
Sugerez totodată vizionarea filmului cu același nume, fiind o ecranizare fidelă romanului. Din acest film am preluat și imaginile utilizate în acest articol.
Cititorul are datoria de a înțelege impactul totalitarismului asupra vieții de zi cu zi, combaterea "vechilor mentalități" cu privire la perfecțiunea vechiului regim arătându-se mai mult decât necesară.
Această discrepanță ideologică între categoriile de vârstă ilustrează conflictul între generații, acesta fiind existent mai ales în statele fost comuniste, ori, în accepția lui Winston Churchill, în statele aflate în spatele "Cortinei de Fier".
Cortina este una generatoare de conflicte interne, tacticile psihologice de analiză dovedindu-se a fi din ce în ce mai dificil de aplicat. Efectul cortinei impermeabile se resimte și astăzi. Asistăm la o devărsare ridicată a frustrării celor situați dincolo de vârsta a doua, atitudini impulsive ce diminuează puternic desfășurarea optimă a legăturilor dintre generații.
Ciudat este că statele precum Germania, Austria și Italia vor să renunțe la ideea fascismului. Spre exemplu, dacă se aude numele lui Hitler prin Austria, sau cineva are de gând să facă salutul nazist în loc public, sunt șanse mari să fie ridicat de poliție. Ar fi interesant să vezi cum, în România, bătrânii se află în spatele gratiilor din cauza evocării repetate a liderilor iubiți, demult apuși 😂😂 (în speță, Nicolae Ceaușescu și Gh. Gheorghiu-Dej). Ar fi pline pușcăriile și numărul bătrânilor rămași la vatră ar scădea considerabil.
Ciudat este că, în afară de câteva grupuri clandestine de tip fascist din SUA sau alte state dezvoltate, ori niște plozi de 10-15 ani care, din dorința de a primi atenția prietenilor sau bătaia părinților se declară fani Hitler sau Mussolini, nu vei întâlni cine știe ce susținători ai extremismului de dreapta.
Nu consider că fascismul merită susținători. No way! Însă bizar este faptul că regimul comunist este chiar și acum adorat de un sector din populația statelor "lumii a doua", din vechiul URSS sau din sfera sa de influență, acest sector fiind destul de însemnat din punct de vedere numeric.
Plecând de la principiile ideologice fundamentale, observăm că fascismul promovează o societate elitistă, în timp ce comunismul promovează egalitarismul. Așadar, pornind de la această primă distincție, este foarte facil de tras o primă concluzie: Ce anume preferă masele de la societatea în care trăiesc? Nu cumva drepturi egale? Nu cumva siguranța absolută a traiului de mâine? La ultimele două întrebări, răspunsul este, în mod cert, unul afirmativ. În acest caz, cred că e mai simplu să tânjești după comunism, atâta timp cât nu ești un intelectual ori un răzvrătit din cine știe ce motive.
Ce poate fi mai frumos decât să-ți reverși frustrarea despre capitalism, iar frustrarea ta să devină o doctrină celebră? Astfel s-a justificat și longevitatea comunismului, de aprox. 70 de ani în fostul URSS, comunismul existând chiar și în prezent...
Această discrepanță ideologică între categoriile de vârstă ilustrează conflictul între generații, acesta fiind existent mai ales în statele fost comuniste, ori, în accepția lui Winston Churchill, în statele aflate în spatele "Cortinei de Fier".
Cortina este una generatoare de conflicte interne, tacticile psihologice de analiză dovedindu-se a fi din ce în ce mai dificil de aplicat. Efectul cortinei impermeabile se resimte și astăzi. Asistăm la o devărsare ridicată a frustrării celor situați dincolo de vârsta a doua, atitudini impulsive ce diminuează puternic desfășurarea optimă a legăturilor dintre generații.
Ciudat este că statele precum Germania, Austria și Italia vor să renunțe la ideea fascismului. Spre exemplu, dacă se aude numele lui Hitler prin Austria, sau cineva are de gând să facă salutul nazist în loc public, sunt șanse mari să fie ridicat de poliție. Ar fi interesant să vezi cum, în România, bătrânii se află în spatele gratiilor din cauza evocării repetate a liderilor iubiți, demult apuși 😂😂 (în speță, Nicolae Ceaușescu și Gh. Gheorghiu-Dej). Ar fi pline pușcăriile și numărul bătrânilor rămași la vatră ar scădea considerabil.
Ciudat este că, în afară de câteva grupuri clandestine de tip fascist din SUA sau alte state dezvoltate, ori niște plozi de 10-15 ani care, din dorința de a primi atenția prietenilor sau bătaia părinților se declară fani Hitler sau Mussolini, nu vei întâlni cine știe ce susținători ai extremismului de dreapta.
Nu consider că fascismul merită susținători. No way! Însă bizar este faptul că regimul comunist este chiar și acum adorat de un sector din populația statelor "lumii a doua", din vechiul URSS sau din sfera sa de influență, acest sector fiind destul de însemnat din punct de vedere numeric.
Plecând de la principiile ideologice fundamentale, observăm că fascismul promovează o societate elitistă, în timp ce comunismul promovează egalitarismul. Așadar, pornind de la această primă distincție, este foarte facil de tras o primă concluzie: Ce anume preferă masele de la societatea în care trăiesc? Nu cumva drepturi egale? Nu cumva siguranța absolută a traiului de mâine? La ultimele două întrebări, răspunsul este, în mod cert, unul afirmativ. În acest caz, cred că e mai simplu să tânjești după comunism, atâta timp cât nu ești un intelectual ori un răzvrătit din cine știe ce motive.
Ce poate fi mai frumos decât să-ți reverși frustrarea despre capitalism, iar frustrarea ta să devină o doctrină celebră? Astfel s-a justificat și longevitatea comunismului, de aprox. 70 de ani în fostul URSS, comunismul existând chiar și în prezent...
Honeste vivere și Dumnezeu cu mila!
Dragoș Obreja
Comentarii