Octavian Paler: dezicerea rațiunii?
Trecutul din Autoportret într-o oglindă spartă
Probabil unul dintre cei mai preocupați autori români de problema propriului trecut, Octavian Paler redactează anumite scrieri autobiografice prin care încearcă, cel mai probabil, explicarea rațională a anumitor întâmplări-cheie din viața sa.
Născut în mediul rural, în apropiere de Sibiu, tânărul Paler merge la București pentru a face liceul, într-o instituție unde director era unchiul său. Atitudinea unchiului s-a dovedit a fi mai severă față de nepotul său; situație care, alături de angoasa creată de mediul de proveniență, au făcut din narator un damnat, ale cărui răzvrătiri s-au dovedit cel mai adesea insuficiente și ineficiente. Lupta pe care o duce cu sine în acea perioadă este una extrem de aprigă, în contextul în care Paler ajunge de la ipostaza de luptător la cea de învins.
Făceam eforturi ca să par un dur, ascunzându-mi cu grijă complexele. Din acea perioadă, am la activ câteva bravade pe care, cu indulgență, le-aș socoti puerile. Cineva mi-a arătat cum poți să spargi un pahar în dinți și pe urmă să pisezi sticla în măsele până ce devine făină, pentru a putea să o înghiți. "Numărul" mi s-a părut grozav, de mare efect. Am încercat la câteva baluri și am reușit. Sunetul sticlei pisate era sinistru și eficient. Asistența se uita înfiorată de curiozitate și teamă la mine, ca la un "câine rău", gata să muște dacă era cumva zgândărit... (Autoportret într-o oglindă spartă)
Această ipostază de depășire a propriilor angoase nu capătă un caracter permanent; nici pe departe. În același roman îl vedem pe narator în ipostaza de pierzător al luptei cu noul mediu în care a încercat să se adapteze.
Analizând dintr-o perspectivă sociologică, putem observa amprenta pe care și-o pune mediul de proveniență în conturarea personalității umane. Asistăm astfel la formarea unei frustrări, generată de distincția in-group vs out-group. În prima categorie ar putea intra elevii ce provin din mediul rural și au ales să facă liceul la București, în această categorie intrând naratorul, iar a doua categorie este dată de orășeni, care au rămas în capitală pentru studiile liceale, aici intrând colegii de clasă ai naratorului. Această perspectivă reiese într-un mod clar, citând un alt fragment din romanul amintit adineauri:
Din câte țin minte, nu exista alt băiat de la țară în clasa mea, la liceu, dar aș fi nedrept dacă aș acuza pe alții de strategia greșită, negativă, distructivă pe care am urmat-o. Eu însumi spoream distanța care mă separa de colegii mei, refuzând să mă comport firesc. Nu luam parte la clasicele farse organizate în clasă, la jocurile din recreații, la întâlnirile extrașcolare, la reuniuni, mă retrăgeam când nimeream într-un grup, stăteam deoparte, umblam de unul singur, ferindu-mă cu o sumbră tenacitate de intimități.
Destinul din Viața pe un peron
- Nu cred într-un destin care cade asupra oamenilor oricum ar acţiona. Dar cred într-un destin care cade asupra lor dacă nu acţionează - Buddha
M-am întrebat adesea ce ar fi spus Paler dacă ar fi văzut acest citat... Care este rolul destinului în viața unui individ care luptă cu pustietatea spirituală? Ce conotație, ce aspirații capătă destinul în raport cu tendința identificării sinelui?
Citindu-l pe Paler, m-am gândit adesea ce anume ar putea să mă facă fericit. Mi-am dat seama că nu este așa ușor de răspuns. Analizând mai atent contextul, am realizat că nu pricep foarte clar cum arată fericirea. O bună perioadă de timp m-am transpus într-o luptă similară cu cea dusă de narator. Prin romanului său, numit Viața pe un peron, ți se oferă sugestia de a-ți contura o lume în care să crezi cu tărie, valabilă pentru momentele cele mai dificile pe care le vei întâmpina. Astfel, naratorul își expune propriul său decalog, după cum urmează:
"Prima poruncă: Să aștepți oricât.
A doua poruncă: Să aștepți orice.
A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuiește că ești egoist.
A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.
Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit și caut porunca de care am avut nevoie în clipa respectivă. Și imediat îmi revin. Nu știu ce m-aș fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obișnuit să i se poruncească. El își permite să fie surd la rugăminți, dar devine atent atunci când i se poruncește.
Dincolo de un subtil egocentrism de care dă dovadă naratorul, blamând cu mult stil și perspicacitate propriul destin, lauda mea este incontestabilă pentru maniera realizării romanului. Cititorul primește ocazia, sau cel puțin ideea constituirii unui decalog propriu. În ceea ce mă privește, două dintre poruncile din roman m-ar ajuta să depășesc anumite momente mai dificile de-ale vieții. Poate nu neapărat sub forma unui decalog în stilul clasic, însă ideea creării unui ideal în care să crezi cu tărie, într-un univers atât de schimbător, se arată a fi mai mult decât necesară. Poate fi o imagine, o frază, un cuvânt, o altă persoană, chiar și un obiect cu semnificație simbolică... orice.
Tot naratorul face distincția dintre o gloată de oameni și absența definitivă a acestora, dintre vacarm și pustiu. Te vei gândi ce ar alege naratorul, pe baza a tot ceea ce am scris până acum și cred că știu ce crezi. Singurul refugiu al acestuia este Eleonora, un fel de aspirație a concretului; singura capabilă să-i umple naratorului golurile sufletești, prin prezența ei în gara pustie. Dincolo de toate, cei doi se aseamănă foarte mult, din pricina temerilor pe care au fost nevoiți să le îndure: Naratorul profesor se teme de îmblânzitorii de cobre, în timp ce Eleonora se teme de dresorii de câini. Metaforele temerilor acestora simbolizează angoasa vacarmului citadin, pe care cei doi nu au putut să o depășească. Ideea reîntoarcerii în trecutul plin de indivizi este evocată tot de narator, ceva mai târziu în roman:
Nemaianalizând aici alte romane scrise de Paler și care m-au captivat, cum ar fi: Rugați-vă să nu vă crească aripi, Viața ca o coridă , Apărarea lui Galilei sau Deșertul pentru totdeauna ... voi lăsa cititorilor disponibilitatea de a-l descoperi pe autor pe-ndelete.
Dragoș Obreja
"Prima poruncă: Să aștepți oricât.
A doua poruncă: Să aștepți orice.
A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuiește că ești egoist.
A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.
Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit și caut porunca de care am avut nevoie în clipa respectivă. Și imediat îmi revin. Nu știu ce m-aș fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obișnuit să i se poruncească. El își permite să fie surd la rugăminți, dar devine atent atunci când i se poruncește.
Dincolo de un subtil egocentrism de care dă dovadă naratorul, blamând cu mult stil și perspicacitate propriul destin, lauda mea este incontestabilă pentru maniera realizării romanului. Cititorul primește ocazia, sau cel puțin ideea constituirii unui decalog propriu. În ceea ce mă privește, două dintre poruncile din roman m-ar ajuta să depășesc anumite momente mai dificile de-ale vieții. Poate nu neapărat sub forma unui decalog în stilul clasic, însă ideea creării unui ideal în care să crezi cu tărie, într-un univers atât de schimbător, se arată a fi mai mult decât necesară. Poate fi o imagine, o frază, un cuvânt, o altă persoană, chiar și un obiect cu semnificație simbolică... orice.
Tot naratorul face distincția dintre o gloată de oameni și absența definitivă a acestora, dintre vacarm și pustiu. Te vei gândi ce ar alege naratorul, pe baza a tot ceea ce am scris până acum și cred că știu ce crezi. Singurul refugiu al acestuia este Eleonora, un fel de aspirație a concretului; singura capabilă să-i umple naratorului golurile sufletești, prin prezența ei în gara pustie. Dincolo de toate, cei doi se aseamănă foarte mult, din pricina temerilor pe care au fost nevoiți să le îndure: Naratorul profesor se teme de îmblânzitorii de cobre, în timp ce Eleonora se teme de dresorii de câini. Metaforele temerilor acestora simbolizează angoasa vacarmului citadin, pe care cei doi nu au putut să o depășească. Ideea reîntoarcerii în trecutul plin de indivizi este evocată tot de narator, ceva mai târziu în roman:
Astăzi, în schimb, n-ar trebui să spun decât atât, domnilor: "Totdeauna m-a obosit vacarmul, dar pustiul mă obosește și mai mult". Sunt într-o dispoziție neagră și-mi vine greu să continui chiar mărturia, singurul lucru pe care-l am de făcut acum. Dar trebuie să mai rămân încă. Mai sper ca Eleonora să apară și n-aș vrea să găsesc gara goală. Singură, cu siguranță, ea n-ar pleca niciodată de aici. De aceea trebuie, prin forța lucrurilor, să fiu prolix. Vedeți pe ce căi te silește pustiul să devii predicator? Înainte de a-ți închide gura, te face să vorbești continuu.
Nemaianalizând aici alte romane scrise de Paler și care m-au captivat, cum ar fi: Rugați-vă să nu vă crească aripi, Viața ca o coridă , Apărarea lui Galilei sau Deșertul pentru totdeauna ... voi lăsa cititorilor disponibilitatea de a-l descoperi pe autor pe-ndelete.
Dragoș Obreja
