Ce ne mai leagă de trecut? (sursă de inspirație)
În acest articol voi vorbi despre o sursă de inspirație importantă concretizării scrierii mele. Totuși, aș spune că 20 de ani în Siberia constituie o influență retroactivă a propriei mele creații, întrucât am citit-o abia după ce lucrarea mea fusese gata (cu riscul de a suna ambiguu, anunț că voi reveni ulterior cu un articol explicativ pentru sintagma "lucrarea mea"). Chiar și așa, o consider o influență veritabilă și autentică; un model ce nu ar putea fi ignorat de un cititor ancorat spre trecut. Cum nu am acces mereu de unul singur la cele mai bune cărți, am avut bucuria de a primi această carte de la profesoara mea de psihologie socială, Andreea Bobb.
Din ochii Aniței (întrucât cartea este o scriere memoralistică pură și fiind astfel nevoit să repar greșeala anterioară), o femeie fără știință de carte, observăm o istorie vie care se manifestă pas cu pas în viața satului bucovinean. Anița Nandriș-Cudla descrie cu un tact ireproșabil felul în care viața ei s-a desfășurat: de la calmul și tipica activitate a vieții rurale, unde voia bună și liniștea familială domina peisajul romanului, până la venirea rușilor, aceștia din urmă începând deportările în Siberia; deportări de pe urma cărora au suferit românii și celelalte națiuni aflate în sfera de influență sovietică. Tabloul de familie constituie o componentă de o autenticitate magistrală, întrucât reușește a păstra un tablou rural ce în prezent tinde să apună.
Cu timpul, mama Aniței se îmbolnăvește, fiind prilejul potrivit pentru a manifesta o dragoste și o loialitate ireproșabile față de aceasta. Pare să fie începutul sfârșitului, momentul în care lumea sa stă să cadă definitiv, în spectrul dominației unor indivizi lipsiți de scrupule. Practic declinul mamei sale îi acaparează toate sferele vieții sociale. Este cuprinsă de regrete în orice clipă în care se află departe de aceasta, dorind să o revadă, știind-o imobilizată la pat și incapabilă să se ajute.
Această carte îmi conferă și ea siguranța ideii conform căreia "veșnicia s-a născut la sat", astfel încât Anița este centrată pe familie, pe stări, pe sentimente și pe dorința de a-și ajuta apropiații, cel puțin asta reieșind din cartea sa. Totuși, starea degradată de sănătate a mamei ei este doar un punct de plecare spre intriga romanului; fiind vorba despre o scenă puternic ANUNȚATĂ încă de timpuriu.
Factorul principal de tensiune din roman este dat de venirea "moscalilor" (rușii), anunțată de Anița Nandriș-Cudla încă de la începutul scrierii sale.
Divinitatea ca garant al libertății prin luptă devine un motiv vizibil în acest roman. Dumnezeu este scop, motiv, cauză și consecință în același timp, conferind speranță întrucât constituie idealul suprem, veritabil, al țăranului luptător. Sub acest spectru își descrie situația Nandriș-Cudla, sugestive fiind întreaga sa conduită din timpul deportării.
Odată ajunsă în locul cu pricina, prin răbdare, tact și credință, Anița este animată de dorința sa acaparatoare de a se înțelege cu toți cei prezenți, întrucât ea este conștientă că toți indivizii au fost aduși împotriva voinței lor, astfel că aveau să lupte împreună. Cum poți lupta mai eficient împotriva a două decenii de suferință, decât prin armonie de grup? În acest sens, consecințele spiritualității de natură imanentă relevă în mod cert o asociere evidentă cu trăsăturile personajului, după cum reiese:
Supraveghetorii ruși ai lagărelor de muncă silnică din Siberia par să fi dat dovadă permanentă de o intransigență veritabilă și asiduă în supravegherea și pedepsirea celor aduși cu forța. Din cauza lipsei de mâncare, a muncii fără oprire și a condițiilor precare de trai, Anița se îmbolnăvește și nu se mai poate mișca, astfel că nu mai poate continua munca. Această absență este imediat observată de ruși, aceștia condamnând-o la două luni de închisoare. Tot acest ordin de natură macro-socială își răspândește repede o serie de consecințe în sfera micro. Astfel, discuțiile din familie erau puternic dominate de situația lor socială; situație care îi acapara pe toți membrii prezenți la discuție. Din acest motiv, trierea informațiilor era considerată adesea ca fiind vitală, pentru a nu provoca suferință celorlalți.
Exigențele postbelice se reduc și ele odată cu trecerea timpului, chiar și în Siberia. Celebrul îndemn din Iona, "Răzbim noi cumva la lumină" este mai valabil ca niciodată în apropiere de finalul cărții Aniței Nandriș-Cudla. Consider că această notă consolantă de final este una necesară și binevenită, întrucât întreg romanul său constituise o tensiune imposibil de neglijat. După un deceniu de înfometare și muncă silnică, parcă traiul celor prezenți capătă o îmbunătățire evidentă, după cum urmează în relatările următoare:
Nouă ani mai târziu, în 1959, primesc și ei acordul oficial de a reveni în satul natal. Lupta lor nu încetase, întrucât, odată ajunși, constată că gospodăria lor fusese ocupată între timp prin naționalizarea comunistă. După discuții concrete cu noii proprietari, familia constată că nu va putea să își recupereze casa decât cumpărând-o înapoi. Astfel, ca și cum agonia nu fusese de ajuns, unul dintre fiii Aniței revine înapoi în Siberia pentru a face banii necesari să răscumpere locuința lor natală.
Astfel, chiar deznodământul este cel care a adus speranță unui roman autentic, dur și sobru, constituit în maniera unei relatări veritabile, menită să țină cititorul aproape, parcă ademenindu-l în cadrul intim al suferinței și al comprehensiunii de natură ideatică supremă.
Pentru a evita neînțelegerile, trebuie menționat din nou faptul că această carte este o scriere memorialistică, o scriere în care ficțiunea nu își poate avea locul pentru o femeie neștiutoare de carte, dar puternic animată de dorința unei relatări autentice a propriei sale vieți. Astfel, paralela cu Arhipelagul Gulag s-ar impune cu desăvârșire la o analiză viitoare.
Dragoș Obreja
Din ochii Aniței (întrucât cartea este o scriere memoralistică pură și fiind astfel nevoit să repar greșeala anterioară), o femeie fără știință de carte, observăm o istorie vie care se manifestă pas cu pas în viața satului bucovinean. Anița Nandriș-Cudla descrie cu un tact ireproșabil felul în care viața ei s-a desfășurat: de la calmul și tipica activitate a vieții rurale, unde voia bună și liniștea familială domina peisajul romanului, până la venirea rușilor, aceștia din urmă începând deportările în Siberia; deportări de pe urma cărora au suferit românii și celelalte națiuni aflate în sfera de influență sovietică. Tabloul de familie constituie o componentă de o autenticitate magistrală, întrucât reușește a păstra un tablou rural ce în prezent tinde să apună.
"Tata, iarăși ca și întâia oară, a încărcat căruța cu câțiva saci de pâne, mai bulendre de îmbrăcat, de schimbat, de așternut. Parcă cât merge într-o căruță. A înhămat caii la căruță, au mai dat drumu și la vite, să le mâie un băiat vecin, căci de data asta era mai cu nădejdea că o să fugă mai departe și de asta au vrut să ieie și vitele."(p. 32)
Cu timpul, mama Aniței se îmbolnăvește, fiind prilejul potrivit pentru a manifesta o dragoste și o loialitate ireproșabile față de aceasta. Pare să fie începutul sfârșitului, momentul în care lumea sa stă să cadă definitiv, în spectrul dominației unor indivizi lipsiți de scrupule. Practic declinul mamei sale îi acaparează toate sferele vieții sociale. Este cuprinsă de regrete în orice clipă în care se află departe de aceasta, dorind să o revadă, știind-o imobilizată la pat și incapabilă să se ajute.
"Cum auziam toba bătând, căci jocurile pe atunci nu să făciau cu muzică, așa ca acuma, era o scripcă, țâmbală și o tobă, așa că scripca și țâmbala nu să auzia departe, dar toba da de veste că este joc, mergiam pe un cias sau două, dar nu eram cu inima veselă. Căci eu eram la joc, dar gândul îmi era acasă, că am lăsat-o pe mama bolnavă în pat și poate ei în timpul ista îi trebuie ceva și eu nu-s lângă dânsa." (p. 43- sublinieri proprii)
Această carte îmi conferă și ea siguranța ideii conform căreia "veșnicia s-a născut la sat", astfel încât Anița este centrată pe familie, pe stări, pe sentimente și pe dorința de a-și ajuta apropiații, cel puțin asta reieșind din cartea sa. Totuși, starea degradată de sănătate a mamei ei este doar un punct de plecare spre intriga romanului; fiind vorba despre o scenă puternic ANUNȚATĂ încă de timpuriu.
Factorul principal de tensiune din roman este dat de venirea "moscalilor" (rușii), anunțată de Anița Nandriș-Cudla încă de la începutul scrierii sale.
"Acuma bărbatul meu a văzut cât sunt de buni moscalii și și-a cunoscut fapta ce a făcut-o, dar de acuma era prea târziu.... Nu să punia cu nimic împotrivă ca să le între în voie. Dar vorba bătrânească, du-l toată săptămâna pe drac în spate, dacă sâmbăta l-ai pus jos, tot nu-i bine. Așa săracu și bărbatu meu. Toate dările câte i-au cerut li-a împlinit, aici și unde l-ar fi trimăs, s-a dus, nu s-a pus o dată împotrivă."
Divinitatea ca garant al libertății prin luptă devine un motiv vizibil în acest roman. Dumnezeu este scop, motiv, cauză și consecință în același timp, conferind speranță întrucât constituie idealul suprem, veritabil, al țăranului luptător. Sub acest spectru își descrie situația Nandriș-Cudla, sugestive fiind întreaga sa conduită din timpul deportării.
Odată ajunsă în locul cu pricina, prin răbdare, tact și credință, Anița este animată de dorința sa acaparatoare de a se înțelege cu toți cei prezenți, întrucât ea este conștientă că toți indivizii au fost aduși împotriva voinței lor, astfel că aveau să lupte împreună. Cum poți lupta mai eficient împotriva a două decenii de suferință, decât prin armonie de grup? În acest sens, consecințele spiritualității de natură imanentă relevă în mod cert o asociere evidentă cu trăsăturile personajului, după cum reiese:
"Eu le spun: mai puneți la fiert, că, iacă, focul încă este tare. Ei toți răspund: dar ce să fierbem, că nu avem ce fierbe. Atunci eu le-am zis, dar de ce era totdeauna atâta sfadă pentru picul ista de apă, până îl încălziați. Și din data aceia, totdeauna când veniam eu de la lucru, îmi făciau loc la plită fără să le spun eu ceva. Îmi ziciau, hai pune Dumneata la foc, căci în urma Dumitale om fierbe toți."
Supraveghetorii ruși ai lagărelor de muncă silnică din Siberia par să fi dat dovadă permanentă de o intransigență veritabilă și asiduă în supravegherea și pedepsirea celor aduși cu forța. Din cauza lipsei de mâncare, a muncii fără oprire și a condițiilor precare de trai, Anița se îmbolnăvește și nu se mai poate mișca, astfel că nu mai poate continua munca. Această absență este imediat observată de ruși, aceștia condamnând-o la două luni de închisoare. Tot acest ordin de natură macro-socială își răspândește repede o serie de consecințe în sfera micro. Astfel, discuțiile din familie erau puternic dominate de situația lor socială; situație care îi acapara pe toți membrii prezenți la discuție. Din acest motiv, trierea informațiilor era considerată adesea ca fiind vitală, pentru a nu provoca suferință celorlalți.
"Câte pătimeau numai ei știu, căci cum își dădeau seama că ascult și eu îndată schimbau vorba. Povestiau multe, nu mai pot să le spun toate aici, atâta una dintre toate, că iera și de plâns și de râs... Ni-am strâns siara de la lucru, ni-am oploșit pe lângă sobă și mai povestiam care și de-ale lui, căci trăiam mai multe familii într-o casă. Unu zice, un stăpân bun nu ar scoate nici cânele afară pe așa un timp. Altu zice, vai de capul acelora pe care i-a prins în drum buranul acesta. Mie mi s-a făcut inima parcă o piatră și nu putiam vorbi nimic." (pp. 157-162)
Exigențele postbelice se reduc și ele odată cu trecerea timpului, chiar și în Siberia. Celebrul îndemn din Iona, "Răzbim noi cumva la lumină" este mai valabil ca niciodată în apropiere de finalul cărții Aniței Nandriș-Cudla. Consider că această notă consolantă de final este una necesară și binevenită, întrucât întreg romanul său constituise o tensiune imposibil de neglijat. După un deceniu de înfometare și muncă silnică, parcă traiul celor prezenți capătă o îmbunătățire evidentă, după cum urmează în relatările următoare:
"Traiul a început să se mai ușureze. În anul 1950 s-au ridicat cărțile de pâne. Atunci ni-a părut că am ajuns în rai. Nu ne venia să credem că de acuma noi putem cumpăra pâne câtă ne trebuie, să ne săturăm. Saraca lume, cumpăra care și mai multă pâne, nu le venia a crede că de acuma are să fie tot timpu fără carte. Ziceau între ei, poate că așa vor lăsa două trei zile, să vadă ce face lumia, și pe urmă iarăși o da cu normă..."(pp. 165-166)
Nouă ani mai târziu, în 1959, primesc și ei acordul oficial de a reveni în satul natal. Lupta lor nu încetase, întrucât, odată ajunși, constată că gospodăria lor fusese ocupată între timp prin naționalizarea comunistă. După discuții concrete cu noii proprietari, familia constată că nu va putea să își recupereze casa decât cumpărând-o înapoi. Astfel, ca și cum agonia nu fusese de ajuns, unul dintre fiii Aniței revine înapoi în Siberia pentru a face banii necesari să răscumpere locuința lor natală.
"După un an și jumătate ne-a liberat casa noastră și pe data de 13 iunie 1961 am întrat în casa noastră, curat la 20 de ani de când ni-a luat din casă, în aceiași lună și în aceiași zi am întrat iarăși în casă. Dară ce să vezi, ni-am mângâiat că am întrat în casa pe care am făcut-o, dar în grădină mai erau vro câțiva pomi, iar casa ni-a lăsat-o goală, numai păreții și aceia răsâpiți... Acum ne simțiam oliacă mai bine, căci macar, dacă intrai în casă, puteai să te așezi pe un scaun, să mănânci o bucățică de pâine la masă..."(pp. 182-183)
Astfel, chiar deznodământul este cel care a adus speranță unui roman autentic, dur și sobru, constituit în maniera unei relatări veritabile, menită să țină cititorul aproape, parcă ademenindu-l în cadrul intim al suferinței și al comprehensiunii de natură ideatică supremă.
Pentru a evita neînțelegerile, trebuie menționat din nou faptul că această carte este o scriere memorialistică, o scriere în care ficțiunea nu își poate avea locul pentru o femeie neștiutoare de carte, dar puternic animată de dorința unei relatări autentice a propriei sale vieți. Astfel, paralela cu Arhipelagul Gulag s-ar impune cu desăvârșire la o analiză viitoare.
Dragoș Obreja
Comentarii