Printre altele

Încă din miezul zilei, L. este cuprins de gândurile sale veșnice. Nu știe ce ar trebui să facă: să renunțe la stările lui deprimante sau să se ancoreze în ele, gândindu-se că va găsi o soluție definitivă și satisfăcătoare. Fiind un adept al umanismului, L. este sigur că poate găsi răspunsul la orice nelămurire doar având încredere în el însuși, fiindcă nimeni altcineva nu-i poate cunoaște la fel de bine propriile probleme, deci nimeni nu poate aduce o alinare adevărată. 
În fiecare săptămână, L. își amintește de moartea omului său drag. A renunțat să mai creadă în ființe supranaturale, dar nu înțelege de ce fiecare stare de nostalgie este urmată de o ploaie torențială. Când era mic, punea aceste coincidențe pe seama faptului că Dumnezeu empatizează cu stările lui. 

"Păi și ce se întâmplă cu ceilalți oameni? Or fi și ei tot deprimați?" devenea el frecvent susceptibil. "Ori probabil ploua deja când mi-au început mie gândurile...", reflecta el, după care încerca să ignore gândurile acestea. 

L. simțea că dacă dădea frâu liber gândurilor sale îi era din ce în ce mai greu să se apropie de ceilalți. Încerca din toate puterile să fie OMUL pe care îl tot idealiza, dar era lovit de răceala celorlalți la fiecare pas. Vrând parcă să stopeze acest flux continuu de gânduri, ieși în curte și privea, printr-un arc rapid de cerc, acel ceva asupra căruia să își oprească privirea. 

"Dacă aș începe să-mi expun problemele, m-ar considera cu toții un fixist. Probabil ar trebui să le dovedesc că mai am și eu alte preocupări, că pot fi și altfel decât veșnic melancolic. Dacă te abandonează cu toții, probabil trebuie să-ți pui semne de întrebare. Oare asta se întâmplă cu toți cei ancorați în trecut? Dacă aș fi fost ceva mai matur la momentul morții sale, probabil aș fi putut să-i spun mai multe. Eram încă la vremea în care credeam că, dacă nu m-am putut exprima verbal, el îmi va putea asculta gândurile nostalgice." 

Da, chiar credeam în minuni! se trezi L. că vorbește de unul singur. L.,ce naiba? Dacă mă aude vreun vecin... asta mi-ar mai lipsi. 

"Mai rău e că strig tare și nu mă aude nimeni! Mai bine m-ar considera nebun, dar măcar m-ar auzi. La viața mea, am văzut tot felul de oameni ancorați în ei înșiși. Unii înnebuniseră de-a binelea. Se uitau la mine mirați: mă ascultau pentru o perioadă foarte scurtă de timp, îmi lăsau impresia că mă înțeleg, pentru ca mai apoi să spună ceva fără vreo legătură cu subiectul. Am văzut apoi un alt om. Un om care îmi schimbase viața. Se vedea că era pe cale să înnebunească, fiindcă îi cunoșteam povestea vieții. Avusese o invenție de care era mândru; o invenție care putea să schimbe radical soarta omenirii. Medicamentul său putea opri o maladie foarte dură. Așa că s-a decis să scrie o carte în care și-a expus invenția, în speranța că-i va fi brevetată mondial. Șocul său a început după câteva luni, când a aflat că un individ de origine americană îi plagiase invenția și intrase în atenția internațională ca un binefăcător al omenirii. Da, prietenul meu mai păstra adesea urme de luciditate, însă ceva din privirea lui îmi spunea că avea să înnebunească, iar asta mă îngrijora teribil. De câte ori mă întâlneam cu el, zâmbea și râdea aproape isteric, cu privirea în pământ, la aproape orice cuvânt rosteam. Mă aflu mereu în impas fiindcă nu știu cum l-aș putea ajuta, deși mi-aș dori cu ardoare...

E suficient să-i văd chipul ca să mă întristez teribil. Aveam impresia că sunt singurul care îl poate înțelege, singurul care îl poate ajuta. Ceva îmi spune că el avea aceeași părere. Dacă aș avea cu cine să vorbesc, probabil aș acorda mai puțin timp gândurilor negre care îmi domină viața. M-am considerat mereu o persoană privilegiată. Credeam că, dincolo de orice exigențe, aveam să fiu cel care își câștigă iubire și simpatie. N-a fost așa. Tot ce am conștientizat a fost o puternică pierdere de timp față de ceea ce aș fi putut fi."

Și cum stătuse L. pierdut în curtea casei sale, nemișcat și fără să facă nimic concret, reveni în casă. 

Dragoș Obreja