Ciudatul eu și literatura. De ce scriu?
În timpul lungilor introspecții de care dau dovadă, zilnic, fără întrerupere, mă întrebam de unde a pornit ideea de a scrie. Curiozitatea mea a continuat ulterior, când am vrut să aflu dacă și alți scriitori au avut parte de un traseu similar. Cred că devine frustrant pentru oricine când în minte îți trec mii de idei zilnic și nu știi cum să le pui capăt. În cazul meu, pare să fie o chestiune clar durativă, întrucât gândurile îmi întrerup foarte des activitățile curente. Uneori sunt gânduri noi, recente, însă de cele mai multe ori este vorba despre evenimente ancorate în trecutul meu. Dând o mare importanță acestui obicei persistent, am observat recent o noutate a vieții mele: nu-mi mai pot imagina chipuri. Indiferent câte lecturi parcurg și cât de minuțioase sunt descrierile personajelor, îmi pot imagina fie doar un nas, fie doar o gură, fie doar ochii căprui, însă niciodată chipul pe de-a-ntregul. Posibil să fiu și eu un viitor pacient pe lista deschisă de dr. Oliver Sacks Aici articolul referitor la cartea sa.
Uneori, însă, nu pot nici măcar să-mi introduc în memorie chipuri cunoscute, pe care le-am văzut recent. De exemplu, deși am interacționat de nenumărate ori cu amicul (cu nume fictiv) Dan, când rămân singur între patru pereți nu-mi mai pot aminti chipul său în întregime. Fie îmi amintesc doar părul său (pentru că e un fel de superlativ- fiind un pletos), fie îmi amintesc nasul lui (fiindcă mi se părea comic de mic), fie pur și simplu alte trăsături parțiale pe care le-am ținut minte cu precizie.
După cum unii dintre dvs și-au dat deja seama, este vorba de o teamă. Teama de a nu pierde până și ceea ce dețin deja în memorie. Din câte am văzut și din câte mi-au confirmat mai toate cunoștințele, pot reține ireproșabil spusele unor indivizi, chiar și dintr-un trecut îndepărtat. Când vine vorba, îi amintesc, de exemplu, aceluiași prieten Dan că atunci când am mers împreună la o aniversare de vara trecută, el spunea: "Nu m-aș îmbrăca în viața mea în verde. Detest culoarea asta". Când însă îl văzusem îmbrăcat într-un costum verde la o altă petrecere recentă, i-am amintit ceea ce spusese chiar el anul trecut, astfel că putusem să-i văd o evidentă mirare pe chip: "De unde dracu mai ții minte asta? A trecut atâta timp...". Asta e varianta aproape cinică, însă apar și indivizii sinceri în astfel de momente. Ei, după ce își fac câteva cruci când aud ce am putut să țin minte atâta timp, constată pur și simplu "Mno, eu te cred, dar chiar nu-mi mai amintesc să fi zis asta.". Pentru a epuiza categoriile de indivizi care sunt nevoite să asculte ceea ce am spus, voi numi și cea de-a treia categorie: categoria celor care neagă cu vehemență că ar fi spus un atare lucru, mai ales dacă ei consideră că i-ar putea compromite câtuși de puțin. Astfel, ei spun pur și simplu cu tărie: "Nu am zis niciodată așa ceva. Sunt sigur(ă) de asta!! Nu știu ce e cu tine."
Știți că aveam ocazia de a fi parșiv de atâtea ori, nu? Mai ales cu cei care au încredere în mine. Puteam pur și simplu să amintesc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, de dragul de a face conversația de grup mai interesantă, însă cum aș mai fi putut justifica acțiunile mele din punct de vedere etic? Evident, deci, că nu voi face asta vreodată.
Totuși, dacă am un astfel de tip de memorie, asta înseamnă că trebuie să pierd frumusețea chipurilor imaginației mele? Asta înseamnă că nu voi mai avea dreptul, în viitor, să-mi pot reproduce vreun chip citit/ văzut? Sincer să fiu, nu cred că aș putea trăi așa, fiindcă eu consideram memoria vizuală ca fiind punctul meu forte. Sper să nu fie cazul de o temere exagerată care duce inevitabil la ipohondrie, însă e o constatare de care cu siguranță nu m-aș putea desprinde prea curând.
De ce scriu? Ei bine, m-am gândit să o fac, cel puțin în ceea ce privește creația literară, pentru a-mi păstra memoria afectivă. Am constatat că pot să reproduc fidel o informație auzită, indiferent de vechimea ei, fiindcă mă implic în cele auzite cu o cantitate afectivă cel puțin specifică unui latin. Astfel, încerc să îmi înlătur teama de a-mi pierde cel mai prețios dar pe care cred că îl am. Dacă pierd acest tip de memorie, cred că voi pierde demnitatea de a-i asculta pe ceilalți. Fiindcă așa consider eu că se cuvine să-i ascultăm pe ceilalți: dându-le dovadă că-i ascultăm pe bune, astfel încât le reproducem spusele întocmai. Prin posibile și sperate intervenții salvgardatoare, scrierea mea în care am încercat să ilustrez cum am dat dovadă de memorie afectivă se va concretiza definitiv.
Prin această fidelitate a transpunerii celor auzite, am încercat să ofer autenticitate scrierii, exact așa cum mi-ar plăcea mie să citesc ceea ce au scris alții. Aici intervine o vorbă veche: "Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face".
Să vedem însă cine va avea încredere la început, fiindcă începuturile sunt cele care m-au speriat întotdeauna...
Dragoș Obreja
Uneori, însă, nu pot nici măcar să-mi introduc în memorie chipuri cunoscute, pe care le-am văzut recent. De exemplu, deși am interacționat de nenumărate ori cu amicul (cu nume fictiv) Dan, când rămân singur între patru pereți nu-mi mai pot aminti chipul său în întregime. Fie îmi amintesc doar părul său (pentru că e un fel de superlativ- fiind un pletos), fie îmi amintesc nasul lui (fiindcă mi se părea comic de mic), fie pur și simplu alte trăsături parțiale pe care le-am ținut minte cu precizie.
După cum unii dintre dvs și-au dat deja seama, este vorba de o teamă. Teama de a nu pierde până și ceea ce dețin deja în memorie. Din câte am văzut și din câte mi-au confirmat mai toate cunoștințele, pot reține ireproșabil spusele unor indivizi, chiar și dintr-un trecut îndepărtat. Când vine vorba, îi amintesc, de exemplu, aceluiași prieten Dan că atunci când am mers împreună la o aniversare de vara trecută, el spunea: "Nu m-aș îmbrăca în viața mea în verde. Detest culoarea asta". Când însă îl văzusem îmbrăcat într-un costum verde la o altă petrecere recentă, i-am amintit ceea ce spusese chiar el anul trecut, astfel că putusem să-i văd o evidentă mirare pe chip: "De unde dracu mai ții minte asta? A trecut atâta timp...". Asta e varianta aproape cinică, însă apar și indivizii sinceri în astfel de momente. Ei, după ce își fac câteva cruci când aud ce am putut să țin minte atâta timp, constată pur și simplu "Mno, eu te cred, dar chiar nu-mi mai amintesc să fi zis asta.". Pentru a epuiza categoriile de indivizi care sunt nevoite să asculte ceea ce am spus, voi numi și cea de-a treia categorie: categoria celor care neagă cu vehemență că ar fi spus un atare lucru, mai ales dacă ei consideră că i-ar putea compromite câtuși de puțin. Astfel, ei spun pur și simplu cu tărie: "Nu am zis niciodată așa ceva. Sunt sigur(ă) de asta!! Nu știu ce e cu tine."
Știți că aveam ocazia de a fi parșiv de atâtea ori, nu? Mai ales cu cei care au încredere în mine. Puteam pur și simplu să amintesc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, de dragul de a face conversația de grup mai interesantă, însă cum aș mai fi putut justifica acțiunile mele din punct de vedere etic? Evident, deci, că nu voi face asta vreodată.
Totuși, dacă am un astfel de tip de memorie, asta înseamnă că trebuie să pierd frumusețea chipurilor imaginației mele? Asta înseamnă că nu voi mai avea dreptul, în viitor, să-mi pot reproduce vreun chip citit/ văzut? Sincer să fiu, nu cred că aș putea trăi așa, fiindcă eu consideram memoria vizuală ca fiind punctul meu forte. Sper să nu fie cazul de o temere exagerată care duce inevitabil la ipohondrie, însă e o constatare de care cu siguranță nu m-aș putea desprinde prea curând.
De ce scriu? Ei bine, m-am gândit să o fac, cel puțin în ceea ce privește creația literară, pentru a-mi păstra memoria afectivă. Am constatat că pot să reproduc fidel o informație auzită, indiferent de vechimea ei, fiindcă mă implic în cele auzite cu o cantitate afectivă cel puțin specifică unui latin. Astfel, încerc să îmi înlătur teama de a-mi pierde cel mai prețios dar pe care cred că îl am. Dacă pierd acest tip de memorie, cred că voi pierde demnitatea de a-i asculta pe ceilalți. Fiindcă așa consider eu că se cuvine să-i ascultăm pe ceilalți: dându-le dovadă că-i ascultăm pe bune, astfel încât le reproducem spusele întocmai. Prin posibile și sperate intervenții salvgardatoare, scrierea mea în care am încercat să ilustrez cum am dat dovadă de memorie afectivă se va concretiza definitiv.
Prin această fidelitate a transpunerii celor auzite, am încercat să ofer autenticitate scrierii, exact așa cum mi-ar plăcea mie să citesc ceea ce au scris alții. Aici intervine o vorbă veche: "Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face".
Să vedem însă cine va avea încredere la început, fiindcă începuturile sunt cele care m-au speriat întotdeauna...
Dragoș Obreja
Comentarii