A fi profesor?
Începând să tehnoredactez articolul acesta la care lucrez de ceva vreme, mi-a rămas în minte o reclamă sugestivă în timp ce scriam titlul.
În acești 4 ani de liceu am înțeles ce înseamnă să fii profesor, analizând pe fiecare dintre profesorii mei. Furia, bucuria, amuzamentul, mirarea, greața, suspansul, tensiunea, șocul, toate au putut fi citite pe chipurile lor, la un moment dat. Atunci am înțeles cât de important este contactul vizual în timp de vorbești cu o anumită persoană. Discutând cu un profesor care a însoțit lotul județului Vaslui la etapa națională, am asistat la o povestire foarte interesantă. Mi-a spus cum un profesor care purta ochelari de vedere negri nu se putea înțelege cu elevii săi. De câte ori preda, asculta, reacțiile elevilor erau cu totul diferite decât acelea așteptate de profesor, tocmai acest lucru generând frustrarea în rândul ambelor părți. La un moment dat, profesorul își roagă un coleg inspector să asiste la oră, că cine știe... poate acel coleg își va da seama care ar fi problema. Treptat, lucrurile s-au lămurit, verdictul mirându-i pe mulți care au ascultat această anecdotă. Profesorul a fost pur și simplu sfătuit să își schimbe ochelarii, astfel încât elevii să poată realiza un contact vizual eficient cu acesta. (Cazul este cât se poate de real). Elevii pur și simplu nu puteau să vadă niciodată adevărata reacție a profesorului, întrucât nu îi puteau vedea ochii.
Misterul fusese rezolvat, iar profesorul a recunoscut un progres semnificativ în rândul comunicării cu elevii la clasă.
Uneori, stresul, surmenajul ieșeau foarte clar în evidență, într-un mod direct proporțional cu gradul lor de implicare și devotament. Să scriu despre ei, profesorii, va fi mereu o onoare pentru mine (sau oroare, cum ar spune anumiți colegi care au avut un talent desăvârșit în mistificarea cuvintelor unor persoane 😂), întrucât observ că rolul lor este decisiv în formarea socio-culturală a individului. Eu cred că nu putem progresa în societatea de astăzi fără profesori. Fără acei indivizi care te inspiră chiar și prin limbajul nonverbal ori paraverbal, nu cred că ar exista posibilități mai bune de autocunoaștere. Prin greșelile lor, prin imperfecțiunile lor, m-au făcut să îi înțeleg mai bine, pentru că, așa cum spune Aristotel:
Pentru unii, doctorii i-ar lăsa fără cuvinte întrucât le poartă un respect deosebit. Alții, din contră, ar spune: Nu văd ce ar fi viața fără ingineri. ori Nimic fără preoți (făcând totuși abstracție de cazurile recente din presă ce au vizat așa-zișii slujitori ai Domnului).
Diversitatea este ceea ce ne ține mintea trează și, totodată, "De gustibus non est disputandum."
Eu, din contră, am fost întotdeauna îndatorat acelor oameni care te educă în astfel de instituții reprezentând sediile gândirii (școlile). Totodată, profesorii trebuie să treacă și peste momentele despărțirii. Bineînțeles, unii trec mai greu peste plecarea irevocabilă a elevilor, în timp ce alții trec aproape impasibili. Motivele acestei diversități sunt și ele diferite: vanitatea, orgoliul, dorința de a-ți ascunde anumite sentimente sau pur și simplu firea de cold-hearted a persoanelor respective. 😁
Dar nu voi insista asupra acestui aspect.
Sunt oarecum nostalgic, dar scrisul mă consolează oarecum. Poate chiar și cel din domeniul beletristic, cine mai știe? 😊
Sper ca, pe viitor, să devin acel profesor care va reuși să inspire. Cred că e singura mea consolare. Rămâne de văzut, inspirația pare să fie din ce în ce mai relativă în vremurile noastre.
Ca să închei, țin să spun că regret situația de a nu fi imortalizat vreun moment alături de anumiți profesori importanți ai parcursului meu în plan personal (3 la număr). Nicio poză, nicio amintire vie alături de aceștia, făcându-mă să am un oarecare regret. Viața se arată a fi foarte dură uneori. Azi ești, mâine nu.
I-am căutat la momentul oportun al pozelor, în care vedeai la orice colț al liceului sau la orice postare pe facebook "I will miss you, Codreanu.", dar acești 3 oameni nu erau acolo. Sper doar să-i mai revăd, de preferat cât de curând, pe toți cei care m-au marcat într-o anumită măsură (considerabilă, bineînțeles) și într-un anumit moment, sugestivă fiind, în caz de situații extreme, vorba boierului Spancioc:
Dragoș Obreja
Fiind profesor, privesc lumea în mod diferit.M-am convins de veridicitatea acestui mesaj, fără a fi încă profesor. Am văzut ce influență poate avea un astfel de om, dacă și elevul este dornic să cunoască, bineînțeles. Informația nu a intrat niciodată cu forța în capul cuiva, pe termen lung.
În acești 4 ani de liceu am înțeles ce înseamnă să fii profesor, analizând pe fiecare dintre profesorii mei. Furia, bucuria, amuzamentul, mirarea, greața, suspansul, tensiunea, șocul, toate au putut fi citite pe chipurile lor, la un moment dat. Atunci am înțeles cât de important este contactul vizual în timp de vorbești cu o anumită persoană. Discutând cu un profesor care a însoțit lotul județului Vaslui la etapa națională, am asistat la o povestire foarte interesantă. Mi-a spus cum un profesor care purta ochelari de vedere negri nu se putea înțelege cu elevii săi. De câte ori preda, asculta, reacțiile elevilor erau cu totul diferite decât acelea așteptate de profesor, tocmai acest lucru generând frustrarea în rândul ambelor părți. La un moment dat, profesorul își roagă un coleg inspector să asiste la oră, că cine știe... poate acel coleg își va da seama care ar fi problema. Treptat, lucrurile s-au lămurit, verdictul mirându-i pe mulți care au ascultat această anecdotă. Profesorul a fost pur și simplu sfătuit să își schimbe ochelarii, astfel încât elevii să poată realiza un contact vizual eficient cu acesta. (Cazul este cât se poate de real). Elevii pur și simplu nu puteau să vadă niciodată adevărata reacție a profesorului, întrucât nu îi puteau vedea ochii.
Misterul fusese rezolvat, iar profesorul a recunoscut un progres semnificativ în rândul comunicării cu elevii la clasă.
Uneori, stresul, surmenajul ieșeau foarte clar în evidență, într-un mod direct proporțional cu gradul lor de implicare și devotament. Să scriu despre ei, profesorii, va fi mereu o onoare pentru mine (sau oroare, cum ar spune anumiți colegi care au avut un talent desăvârșit în mistificarea cuvintelor unor persoane 😂), întrucât observ că rolul lor este decisiv în formarea socio-culturală a individului. Eu cred că nu putem progresa în societatea de astăzi fără profesori. Fără acei indivizi care te inspiră chiar și prin limbajul nonverbal ori paraverbal, nu cred că ar exista posibilități mai bune de autocunoaștere. Prin greșelile lor, prin imperfecțiunile lor, m-au făcut să îi înțeleg mai bine, pentru că, așa cum spune Aristotel:
Oamenii perfecți nu greșesc, nu urăsc, nu înșală, dar mai ales nu există.
Pentru unii, doctorii i-ar lăsa fără cuvinte întrucât le poartă un respect deosebit. Alții, din contră, ar spune: Nu văd ce ar fi viața fără ingineri. ori Nimic fără preoți (făcând totuși abstracție de cazurile recente din presă ce au vizat așa-zișii slujitori ai Domnului).
Diversitatea este ceea ce ne ține mintea trează și, totodată, "De gustibus non est disputandum."
Eu, din contră, am fost întotdeauna îndatorat acelor oameni care te educă în astfel de instituții reprezentând sediile gândirii (școlile). Totodată, profesorii trebuie să treacă și peste momentele despărțirii. Bineînțeles, unii trec mai greu peste plecarea irevocabilă a elevilor, în timp ce alții trec aproape impasibili. Motivele acestei diversități sunt și ele diferite: vanitatea, orgoliul, dorința de a-ți ascunde anumite sentimente sau pur și simplu firea de cold-hearted a persoanelor respective. 😁
Dar nu voi insista asupra acestui aspect.
Sunt oarecum nostalgic, dar scrisul mă consolează oarecum. Poate chiar și cel din domeniul beletristic, cine mai știe? 😊
Sper ca, pe viitor, să devin acel profesor care va reuși să inspire. Cred că e singura mea consolare. Rămâne de văzut, inspirația pare să fie din ce în ce mai relativă în vremurile noastre.
Ca să închei, țin să spun că regret situația de a nu fi imortalizat vreun moment alături de anumiți profesori importanți ai parcursului meu în plan personal (3 la număr). Nicio poză, nicio amintire vie alături de aceștia, făcându-mă să am un oarecare regret. Viața se arată a fi foarte dură uneori. Azi ești, mâine nu.
I-am căutat la momentul oportun al pozelor, în care vedeai la orice colț al liceului sau la orice postare pe facebook "I will miss you, Codreanu.", dar acești 3 oameni nu erau acolo. Sper doar să-i mai revăd, de preferat cât de curând, pe toți cei care m-au marcat într-o anumită măsură (considerabilă, bineînțeles) și într-un anumit moment, sugestivă fiind, în caz de situații extreme, vorba boierului Spancioc:
Spuneți celui ce v-au trimis, strigă cătră ei Spancioc, că ne vom vedea pîn-a nu muri!
Dragoș Obreja
Comentarii