Drumeții

Totul s-a schimbat în jur... deşi merg în aceeaşi destinație, la acelaşi hotel, în aceeaşi perioadă an de an, parcă nimic nu mai este la fel.
Poate sunt doar tipicele mele gânduri pline de stereotipuri, gândii. Cred că starea noastră interioară influențează puternic concepția pe care ne-o formăm asupra exteriorului. Sunt singur, văd solitudine. Oare mai este cineva care la 28 de ani să mai simtă asta? Greu de spus. Cred că sunt trist, probabil de aceea îmi evoc mereu vârsta cu nostalgie, aşa cum un bolnav aminteşte mereu celorlalți de durerea pe care o are la picior sau la spate. Vârsta pare să fie boala de care sufăr. 28.
De câte ori mă odihnesc pe nisipul cald din apropierea mării, cuplurile îmi stârnesc o oarecare candoare.

Decisei să fac o plimbare pe faleză. Era aproape 6 dimineața. Soarele ieșea parcă timid, ca dintr-un vid de culoare nedeterminată, senzația pe care mi-o oferea fiind aceea de mâhnire. Îmi luasem o carte cu mine, pe care o răsfoiam în timp ce stăteam pe nisipul rece. Îi citesc, îngândurat, titlul: Soarele răsare întotdeauna. Începui să gândesc destul de mult asupra titlului. O fi un îndemn în a crede într-o viață mai bună, ori un sfat să te bucuri de lucrurile mici? Greu de aflat. Probabil lectura cărții mi-ar fi dat răspunsul, dar eram nerăbdător să admir trecătorii care au venit și ei, matinali, pe faleză.  De când a plecat LB, orice femeie blondă, cu părul scurt, ochelari de vedere și un trup zvelt îmi atrage atenția. Ce-ar fi să am norocul de a o revedea chiar și pentru o clipă? În acel moment, i-aș spune: De ce ai plecat?, la care ar răspunde cu siguranță: Mereu ți-a plăcut să o faci pe prostul. 

Situația asta mă enervează la culme. Același noroc l-am avut și în copilărie, cu anumiți prieteni care mă abandonau fără a exista un motiv precis. Îmi dădusem seama că se lăsaseră influențați de tipicele bârfe dintre prieteni. Când regretau, veneau la mine să-și ceară scuze. Asta nu le-o puteam ierta. M-au lăsat baltă 5 ani. 5 ani în care puteam fi prieteni buni, puteam călători împreună, puteam trăi experiențe de neuitat... Însă la LB nu mă puteam aștepta la așa ceva. Sper să pot să mai am vreodată ocazia de a vorbi cu ea. Deja știu ce i-aș spune. 

• Chiar atât de tare am greșit? Vreau să știu de ce ai plecat.
• Ce crezi? Că aș fi plecat fără motiv de lângă tine?
• Eu asta simt în momentul de față.
• Da, pentru că ești un egoist. 
• Atunci încearcă să mă ajuți. Chiar îmi doresc să știu care este problema.
• Mereu mă tot întrebi același lucru. 
• Pentru Dumnezeu, LB, spune odată... Chiar crezi că aș face-o inutil pe prostul? Încearcă să mă ajuți și așa poate voi conștientiza greșeala mea. 
• Da, chiar și acum realizez că nu ne-am mai putea înțelege niciodată. Urmăm probabil filosofii de viață cu totul diferite. 

Și mă enervai pur și simplu imaginându-mi acest dialog. E un absurd pe care nu îl pot depăși. La urma urmei, am cariera mea și nu știu de ce îmi bat capul gândindu-mă mereu la trecutul ăsta absurd. Sunt asistent universitar, pot ieși oricând în oraș, bineînțeles dacă îmi iau cârja cu mine (altfel aș fi nevoit să capăt un mers ridicol în ochii celorlalți, târâindu-mi piciorul bolnav într-un mod hilar). 

Totuși, de ce nu am chemat pe nimeni cu mine în vacanță? Dacă nu Marius, măcar Petru sigur ar fi acceptat să vină. Nu a fost niciodată un om simandicos.

Ce tot gândesc atâta? Bine că le vorbesc mereu studenților despre Carpe diem, iar eu stau ca ultimul pensionar nostalgic și paralizat și mă gândesc încontinuu. Dacă m-ar vedea... 

În luciul apei, parcă văd un chip ce mă privește oarecum resemnat. Ce seamănă cu LB...

Dragoș Obreja