Cum am învățat spiritualitatea

Întrucât după anumite lecturi filosofice nu mă consider capabil să definesc fericirea, am schimbat vechiul titlu Cum am învățat să fiu fericit cu cel actual. Sau aș putea să o numesc înflorirea sufletului, așa cum făcea Marin Preda. Îmi amintesc și acum momentul în care mă dusesem la spovedit în clasa a 7-a. Vreun păcat capital nu-mi trecuse prin minte în acea clipă, așa că am decis să iau în calcul și lucrurile pe care tindeam să le ignor până în acel moment. Îi spun părintelui deodată: Sunt un om invidios. Atunci, mi-a răspuns că fiecare are ceva al său, fiecare are ceva prin care poate fi considerat special.
Practic, acela cred că a fost momentul în care pot spune că propriu-mi eu a fost marcat de ascensiune. Desigur, nu a fost una continuă, pentru că suferințele sufletului reapăreau și ele, iar și iar.
Cred că e o tehnică destul de utilă și mult folosită de anumite persoane aceea de a te agăța de ceva în care să crezi. După o depresie ori o anxietate cronică (naiba le mai deosebește în detaliu) de acum doi ani, parcă organismul nu-ți mai dă răgaz să comiți prea multe erori. Se vor plăti din ce în ce mai scump. Într-o lume în care exigențele celorlalți cresc până la absurd, este necesar și totodată suficient să te regăsești în echilibru cu propria persoană. Nod în papură se va găsi mereu, iar ceilalți au adesea tentația de a-și transmite frustrările asupra ta.
Blagoslovirea mea a sosit atunci când am cunoscut o persoană care mi-a putut aduce (definitiv sper) echilibrul spiritual, ori acea așa-zisă fericire. Este contextul în care m-am regăsit în propriul meu personaj, Lucas. Amândoi am avut un aliat de partea noastră, atunci când a fost mai greu. Totodată, am avut de învățat și un lucru foarte trist (pentru mine). Dacă respecți ori idolatrizezi pe cineva (fiecare cum vrea), nu-i spune acel lucru niciodată persoanei respective. Pur și simplu mi-am tăiat creanga de sub picioare de câte ori am făcut asta, pentru că idealul pare că se năruie într-o anumită măsură. În Identitatea lui Milan Kundera se vorbea despre cum poate să ucidă cuvântul. Personajul principal (Jean-Marc dacă îmi amintesc bine) conștientizează iubirea pe care i-o poartă iubitei sale prin intermediul visului final. Emoționant este cum romanul se termină cu cei doi, îmbrățișați😍. Când încerci să numești ceva anume, riști să deteriorezi sentimentul în sine (sugestivă fiind concepția filosofică a lui Blaga: + cunoaștere și - cunoaștere). Ca și în poezia sa, potențarea misterului mi se pare esențială. De o profunzime supremă mi se pare să iubești pe cineva fără să îți valorifici ocazia de a-i spune vreodată.
În ceea ce mă privește, până acum arareori am rezistat acestei tentații.
Înflorirea spirituală o capeți prin efort. De aceea, ar trebui să fim conștienți de justețea propriilor decizii și totodată de necesitatea sacrificiului, nu doar de frumusețea finalului. Totul ar putea pleca dintr-o creativitate diafană a minții, sedimentată ulterior de faptele concretului.
Destul de sugestiv pentru acest articol este citatul din Gabriel Garcia Marquez:
Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.
În ceea ce privește evoluția personală, sunt oarecum rezervat în a lansa aprecieri, dar nu este de neglijat nici atitudinea hipercritică cu propria persoană. Mulțumirea sufletească a apărut atunci când am sesizat că invidia nu are niciun rost, decât acela de a-ți întuneca sufletul inutil.
Păcat de acest egoism uman aflat într-o continuă emancipare. Nu e o generalizare, însă este un fenomen foarte întâlnit. Oricum, am văzut și că natura umană mă surprinde de fiecare dată (cum spunea bătrânica Miss Marple din romanele Agathei Christie), datorită unor persoane care nu încetează niciodată să rămână profunde. Sperând într-un bine general, las loc anumitor interpretări...

Dragoș Obreja















Comentarii

Postări populare