Kafka și sensul vieții

Conturarea universului kafkian este realizat inovator, dacă privim în manieră contemporană. Prin scrierile sale este sugerată imposibilitatea ființei umane de a înțelege sensul propriei existențe. Prin îmbinarea bizarului literar cu actualitatea filosofico-literară transpusă, îl consider pe Kafka unul dintre cei mai buni scriitori, remarcându-se prin originalitate și, așa cum am mai spus, prin inovație.

Încercând să depășesc pericolul unei abordări superficiale, voi scrie acest articol doar pe baza romanului Castelul.
Titlul romanului surprinde tema sub forma unei metafore, simbolizând asprimea și absurdul birocratic în relațiile interumane. Aici nu m-aș putea abține de la o remarcă sociologică, aceea că birocrația își poate dovedi eficiența în zilele noastre, dacă se desfășoară corespunzător. Însă problemele sunt generate de modul uman de acțiune; care complică, adesea intenționat, bunul mers al unei societăți birocratice. Același lucru se întâmplă și în romanul Castelul, sobrietatea lui Kafka contrastând în sens estetic cu absurdul și complexitatea universului conturat.
Cel mai probabil, stilul lui Kafka i-ar trimite cu gândul pe români la absurdul birocratic întâlnit la ghișeele de la primării sau din administrațiile de toate felurile. Absurdul de acest tip se resimte încă de la prima pagină a romanului, în discuția personajului principal, K., cu fiul administratorului de la castel.

-Acest sat e proprietatea castelului, cine locuiește sau rămâne peste noapte aici locuiește... oarecum la castel. Nimeni n-are voie s-o facă fără autorizația contelui. Dumneavoastră însă nu aveți o asemenea autorizație sau cel puțin nu ați arătat-o...

-Și trebuie să ai autorizație ca să rămâi peste noapte? întrebă K., vrând parcă să se încredințeze că n-a visat cumva cele ce i se comunicaseră adineauri... atunci va trebui, deci, să mă duc să-mi scot autorizația, zise căscând K., și dădu la o pătura la o parte, gata să se scoale.

-Da, dar de le cine? întrebă tânărul.

-De la domnul conte, răspunse K., nu-mi rămâne altceva de făcut.

-Acum, la miezul nopții, să ceri autorizația de la domnul conte? exclamă tânărul, dându-se cu un pas îndărăt.

Acțiunea ar putea fi cu ușurintă catalogată ca fiind ciudată. Evenimentele se precipită, dar bizarul încă sălășluiește pe tărâmul castelului. Totul se rezumă, în linii mari, la absurdul construcției grandioase, unde locuitorii satului par să cunoască o conduită ascunsă, misterioasă, străină lui K.
De meserie arpentor, personajul este repartizat într-un sat unde nu se poate înțelege cu nimeni, toți părând a fi, așa cum am amintit, membrii unei conduite clandestine. Sugestivă este discuția sa cu primarul, menită probabil să stârnească iritare și tensiune, cititorul fiind martor al universului ostil, în care se poate regăși și el într-o anumită măsură.

-Secundanții, zise primarul cu un zâmbet satisfăcut, de parcă totul ar fi pornit de la dispoziții luate de el însuși, fără ca cineva să fie în stare s-o bănuiască măcar - vă incomodează, vasăzică, și totuși sunt propriii dumneavoastră secundanți.

-Nu, zise K. rece, abia aici s-au oploșit pe lângă mine.

-Cum s-au oploșit? zise primarul. Vreți să spuneți că v-au fost repartizați.

-Mă rog, mi-au fost repartizați, zise K., dar tot așa de bine ar fi putut să-mi pice din lună, atât de nechibzuită a fost această repartizare.

-Aici nimic nu se întâmplă nechibzuit, zise primarul, și uitând chiar de durerile de picioare, se așeză în capul oaselor.

Bineînțeles, misterul se accentuează în jurul personajelor satului într-un mod direct proporțional cu funcția ierarhică deținută. De aceea, despre contele castelului sau despre alți superiori, K. a aflat doar informații "din auzite". Ba o descriere a temperamentului lor, ba a unor trăsături fizice, toate fiind irelevante pentru un personaj ce ar încerca să se sustragă absurdului în care trăiește. Totuși, la personajul lui Kafka nu întâlnim acea tentație de a înlătura absurdul, în forma în care ar face-o, spre exemplu, personajele lui Camus. Aici personajul participă la lumea sa absurdă, dând dovadă mai degrabă de resemnare. K. acționează, deci, într-un mod tipic uman, întrucât omul din rândul maselor este cel mai capabil să se adapteze schimbărilor impuse, în loc să se revolte pentru "modificarea schimbării" 😂.
Absurdul generat mă trimite cu gândul la replica personajului Iona din tragedia omonimă, scrisă de Marin Sorescu.

Cât e pământul de mare... toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în mare după tine- niciunul.  😟😰

 Replica este sugestivă pentru imposibilitatea unui ajutor extern, atunci când voința personală lipsește sau nu este suficientă. Poate fi considerat un absurd similar celui din Iona, acesta din urmă văzând în sinucidere soluția eliberatoare din universul ostil.

Ca o paralelă:

Sperând că nu există vreo legătură cu imaginea conturată de Kafka pentru castel, eu văd în Pelișor un castel al simplității revelatoare, departe de aglomerațiile organizaționale excesive. Cred că este necesar să afirm că, după părerea mea, birocrația este soluția unică pentru rezultatele eficiente aduse unui număr cât mai mare de oameni, însă este necesară depășirea unor anumite disfuncționalități. 

Rămân cu gândul nostalgic la ceea ce au însemnat Peleșul, Pelișorul și, evident, monarhia în ochii intelectualilor epocii.

Dragoș Obreja