Pianul

             

Pianul a rămas același. Cel puțin, așa îl văd eu. Afară s-a stârnit o furtună aprigă, în timp ce soarele parcă nu mai exista. Privesc neîncrezător pe fereastră cum fulgerele se întețesc, iar zgomotul tunetelor devine asurzitor. Începe să-mi fie frică. La cei 28 de ani ai mei, mă comport ca un copil. Nu știu cât de firească este teama asta. În vremurile de odinioară priveam tunetele parcă sfidător, mândru, cu zâmbetul pe buze, știind că totul avea să se sfârșească, ca de obicei, într-un mod pozitiv. Mi-e dor de LB, în timp ce cânta veselă la pianul din camera cea mare. Nu știu de ce s-a sfârșit așa brusc. A plecat parcă fără să-mi dau seama, parcă totul fiind un simplu vis. 
               Ajung cât de repede pot în baie, privindu-mă în oglindă. Simt că nu mai sunt eu, însă o certitudine interioară mă ferește de o eventuală angoasă care nu m-ar fi iertat în alte contexte. Pur și simplu certitudinea că merg, că privesc, că gândesc și că m-am deplasat pe propriile picioare, la îndemnul propriei rațiuni. Realizez că am greșit. În timp ce toți erau împotriva mea, LB a fost un aliat. Cred că singurul. Oare o să se mai întoarcă vreodată?
             Mă grăbesc către pianul de jos, încercând parcă să-mi provoc alte amintiri. Parcă o văd și acum cântând veselă, îmbrăcată în alb, asemenea unui înger, apăsând pe clape în timp ce își legăna capul dintr-o parte în alta, alunecând parcă pe ritmul sunetelor. Nici acum, având aproape 30 de ani, nu pot să renunț la imaginea ei. Nu cred că îmi doresc asta. În lemnul imaculat al pianului îmi revăd chipul. Stăteam și mă gândeam: Mai sunt eu Lucas? Nu mai simt asta. 
Din cauza unei crize recente, devenisem olog la un picior, astfel că bastonul de care să mă sprijin îmi era indispensabil. Mă gândesc din nou... așa trebuie să arăt la 28 de ani? Mă simt ca la 70.
Nu mai înțeleg nimic. Când sunt singur, vremea este mereu cruntă și îmi provoacă temeri. Când ea era aici, era mereu soare. Urc înapoi în camera mea, în timp ce ușa camerei ei rămâne deschisă. Obișnuia să-și țină acolo manuscrisele, alături de teancurile de cărți, puse toate pe birou. Privesc rama de pe noptiera patului ei, unde se afla o poză cu noi doi...

Dragoș Obreja